Seceta

de Ion-Daniel Pestrea

I.

Ieși din zăpușeala beciului în 4 labe. Urcă cu cele două bidoane armonice la spinare. Ambele aveau 10 litri. Miza pe măcar 5 litri în ziua aceea, dar putea fi sigur de doar doi litri: porția zilnică de la autorități și litrul câștigat la tracțiune.

Deși Soarele nu răsărise încă, zorii erau torizi, ca întotdeauna, și nicio boare de vânt. Totul era nemișcat sub praful gros. Își calcula efortul și respirația. Uneori îi venea mai simplu să meargă precum maimuțele, cu mâinile atingând pământul. I se părea și că are mâini foarte lungi. Tot mai greu putea sta drept, din cauza slăbiciunii.

Mâncase doar o supă extrachioară, din oase cu rădăcină de piersic și scoarță de salcie pentru acreală. Nu era cel mai rău lucru pe care-l mâncase la viața lui, totuși.

Primul lui gând fu ca întotdeauna: o fi venit apa?

Înaintă prin praful gros până la cușca lui Nero. Ultima dată când îl zărise chelise complet și avea răni uscate pe tot corpul. I se făcuse o milă imensă de el, arăta cu adevărat jalnic. Țopăi o vreme prin curte, în căutare de indicii. Nu văzu urme, era și greu în țărâna care-i venea până la genunchi. Dar era bine. Nero era bine. Turturica uscată pe care i-o pusese la intrarea în grota săpată de animalul înnebunit de căldură dispăruse.

Se vedeau urme de săpat proaspăt, pământ mai închis la culoare, cum era la 2-3 metri adâncime, la fel ca cel scos de el ca să adâncească beciul. Nu era jilav, dar păstra o culoare mai închisă. Nu era praf, era pământ ușor umezit, mai închis la culoare, care putea fi modelat în pumn. Bravo, Nero, gândi. Dâmbul excavat din grota lui era, într-adevăr, prodigios. Luă un vas de plastic în care turnă trei degete de apă din bidonul de 1 litru pe care-l ținea la cureaua pantalonilor scurți, albi, pe care-i purta. Mai avea un tricou alb pe el și o șapcă improvizată, albă, pe cap. Băgă vasul cât putu de adânc în intrarea culcușului lui Nero, ciobănescul german chel.

Era un miracol că mai trăia încă. Cu ceva timp în urmă se gândise să-l mănânce. Cum făcuseră mulți cu animalele lor de companie. Ultima resursă de carne. Pisici, câini, tot ce mișca era bun. Unii puneau capcane pentru șobolani, singurii care se descurcau încă în aceste condiții dificile. O friptură de șobolan devenise o delicatesă.

Oricum ar fi murit de sete, se justificau cei care-și sacrificaseră pisica sau câinele. Nu era apă pentru toți.

Încercă să fluiere, dar de pe buzele uscate nu ieși niciun sunet. Avea buzele uscate și gâtul dureros. Căldura era deja apăsătoare, ca un bloc de piatră ce-i apăsa spinarea.

Era imposibil să te răcorești, nu mai știau ce-i aia răcoare.

Fântânile secaseră demult. Apa, adusă de cine știe unde, le era dată cu porția: un litru de persoană pe zi. Cisterna era a armatei și o păzeau oameni înarmați. Firește că nu le ajungea, sufereau permanent de sete. O foloseau rar pentru gătit, când merita. Era strict pentru băut. De grădinărit nu putea fi vorba.

Apa era atâta cât să-i țină în viață. Oare acolo unde se afla el, adânc, Nero găsise răcoare?

Dar nu mai avea timp de pierdut. Cu o zi înainte se întâlnise cu T., iar acesta îi spusese că există un zvon despre o fântână în care s-ar fi găsit apă la marginea satului, spre deal, nu departe de albia râului secat. Autoritățile urmau să investigheze locul. Triumviratul care conducea localitatea, pe cei rămași, era format din preot, primar și secretarul primăriei. Ei călătoreau în care trase de cei care doreau un litru de apă în plus față de rație.

Dorea să meargă acolo, să vadă cu ochii lui minunea. Pentru a-și feri restul corpului de Soare trebuia să meargă pe la groapa cu nămol. Mai exista un singur asemenea loc, acolo unde, pe vremuri, fusese o excavare uriașă. O mulțime de sălcii adumbriseră locul de-a lungul timpului, acum nu mai rămăsese mare lucru din ele, frunzele erau căutate pentru hrană, dar și coaja fusese smulsă de pe copaci, iar mulți săpau în prezent după rădăcini. Vremuri grele, cum nu se mai pomenise. Autoritațile declaraseră sălciile specie protejată, dar nu aveau oameni să le păzească pe toate. Groapa fusese multă vreme locul din care obțineau un surplus de apă, murdară, clocită, dar care filtrată prin tifon și fiartă era potabilă. Acum rămăsese doar ceva nămol, pe care mulți îl foloseau ca să se protejeze de arsuri, în combinație cu veșminte albe, uneori confecționate din cearceafuri.

Puteau spune că groapa aceea fusese motivul pentru care supraviețuiseră atât de multă vreme în seceta cumplită. Nici ierburile, cu excepția holerei, o plantă mică, țepoasă și otrăvitoare, nu rezistaseră.

Mai luase cu el și o pungă cu oase și hoituri uscate pe care le recoltase în ajun din casele și curțile, grajdurile părăsite. Câteva pasări mumificate, lilieci și oase mai mari, bănuia că de oaie. Exista un centru de colectare unde putea primi o turtă mică, albă, cu gust de pământ, pentru ce avea în pungă. Aceeași turtă o primea și ca rație de mâncare.

Privi casa: nu mai era un loc primitor, devenise un cuptor și peste noapte își păstra fierbințeala. Probabil erau 60 de grade înăuntru. Obiectele din ea erau inutile. Nu mai exista de multă vreme electricitate. La robinet nu mai cursese apă și uitase de când. Un an să fie? Doi?

Nu mai ținea numărătoarea zilelor. Nu-l mai interesa calendarul și nici orele. Se orienta după instinct.

O fântână pe bune? Ar fi observat mai multă agitație. Probabil doar semne de apă, nămol sau cine știe ce altceva. Avea o zi lungă în față. Era deja istovit. Aerul mirosi dintr-o dată a ars. Privi speriat în jur, la cer. Nimic de speriat. Probabil doar asfaltul, care sub razele soarelui se topea și uneori lua foc.

Totuși, fusese o idee bună să dea stuful jos de pe casă, chiar dacă temperatura în interior crescuse, nu mai exista pericol de incendiu. Ce-l mai îngrijora era nucul uscat care străjuia casa, existaseră cazuri de copaci uscați care luaseră foc din senin. Nucul rămăsese fără coajă și acum era doar o stafie amenințătoare peste casă, îngropat până la jumătate într-o dună de praf. Era o idee bună să-l taie, dar nu avea energia pentru aceasta. Tot ce mai conta acum și pentru care-și risipea puterile erau căutarea apei și a hranei. Dune erau pretutindeni. Ele erau utile pe drum, pentru că asfaltul era sensibil la razele deosebit de fierbinți ale Soarelui.

Cerul se albea deja, dacă voia să evite zăduful cel mare trebuia să se grăbească. Avea un toiag din lemn de carpen pe care-l lua cu el ca să se apere de eventualii șacali, cei care știau secretul apei de vreme ce supraviețuseră în număr destul de mare. Uneori le auzea chiotele noaptea. Bântuiau și atacau, înnebuniți de foame și sete, chiar și oameni. Căutau intrări în gospodăriile abandonate prafului și scotoceau peste tot.

 Soldații mai vânaseră dintre ei. Dat cotoii erau foarte șireți.

Toiagul era util și pentru a măsura praful, ca să nu nimerească vreo groapă sau un șanț. Era neplăcut când te îngropai până la gât în praf, cum o pățise odată.

Avea la el și un pic de mâncare, juma’ de turtă unsă cu untură veche și un castravecior murat din butoiul antic cu murături, comoara lui din beci.

Mai erau o mână de oameni în sat, restul, care nu muriseră, plecaseră sau fuseseră evacuați mai spre munte, unde se zvonea c-ar fi izvoare încă. David se îndoia c-ar fi posibil, și totuși soldații aduceau apă de undeva. Poate un rezervor imens, poate descoperiseră fântâni nesecate în alte părți. Oricum, mai rău ca aici, în Dobrogea, nu putea fi. Aici era polul secetei.

De ce nu plecase? Era sigur că dacă cineva i-ar propune acum să fie evacuat, ar pleca. Dar o asemenea invitație nu-i mai făcuse nimeni.

II.

Cei trei barosani, stăpânii apei de băut, ieșiră unul după celălalt din sediul ars de soare, cu litere decolorate pe frontispiciu, al Primăriei: erau Primarul, cel care împărțea apa adusă de armată cu cisterna, Preotul, care beneficia de mult respect în aceste vremuri tulburi, și Secretarul, despre a cărui fântână se spunea, dar nu era sigur, că nu secase. De mașini erau fixate cu șuruburi hamuri simple, care mergeau puse pe ceafă, din funii groase sau din piele, câte 6 hamali la fiecare, cu excepția mașinii mai mici, un opel roșu, la care trăgeau doar patru.

Ceata “cailor” era adunată la umbra blocului, mai toți în alb și unii cu nămol pe mâini, picioare și față. Soarele era înălțat de o palmă și ardea cumplit.

Cei trei barosani erau și ei echipați în alb, dar mai elegant, și aveau umbrele pentru a se feri. Fiecare “cal” își știa locul, David trăgea la primar, care călătorea într-un Jeep alb căruia-i fusese scos motorul, pentru a fi mai ușor. Sarcina cea mai grea o aveau cei care erau înhămați la Preot pentru că Jeep-ul lui avea și motorul, care cântărea imens.

Caroseria ușoară funcționa ca o trăsură. Roțile ceva mai mari o ajutau să treacă prin dunele de praf. Asfaltul trebuia ocolit cu orice preț, deoarece începuse deja să se topească și chiar să fumege. Toți “caii” aveau în picioare sandale sau încălțări sport.

Popa avea un bici pe care-l folosea simbolic, pentru a da startul și pentru a-i încuraja. Fără excepție, “caii” erau slabi până la os și arătau ca niște sperietori în veșmintele largi. Barosanii erau rumeni în obraji, probabil mâncau și altceva decât turte, hoituri fierte sau supă de oase fără măduvă.

Cei trei își împărțiseră satul pentru a vedea mai ușor cum se descurcă fiecare locuitor în parte, pentru a-i evacua pe cei care nu se mai descurcau, dar acum mergeau cu toții în aceeași direcție: spre deal, unde zvonul unei fântâni îi chema.

David primise o turtă mică albă la centrul de colectare a oaselor în schimbul traistei pe care o adunase, cu lilieci uscați, turturele mumificate și ceva oase, poate de oaie.

Barosanii mai verificau casele abandonate, curțile, fântănile, care erau apoi sigilate de formă, pentru că se știa și era acceptată tacit ocupația supraviețuitorilor de a scotoci și scormoni prin locurile pustii, în poduri chiar, în căutarea hranei, cotrobăială care-i ajuta să nu-și piardă mințile, cum mai se întâmpla cu câte unul.

David își puse hamul din funie groasă la ceafă și pe sub subsuori. Cele trei vehicule porniră. Popa pocni din bici. El era primul, mașina lui grea dădea ritmul. Urmau ei, cu Primarul, apoi Opelul mic roșu cu Secretarul.

Avură de urcat un deal, iar David simți că se sufocă, că va ceda, că nu mai poate, starea asta o traversa mereu. Și totuși mai putea. Nu căzu în genunchi, nu ceru ajutor. Ocoliră cu atenție porțiunile de asfalt fumegător, al cărui fum îi îneca și care ar fi fost o capcană pentru sandalele lor și roțile mașinilor, transformat de tăria Soarelui într-o pastă fiebinte. Când depășeau o dună, sau un val mai mare de praf, norocoșii din fața lor le eliberau calea.

Tâmplele îi zvâcneau și sudoarea curgea, lipindu-i tricoul de corp. Atunci simți arsura Soarelui, cea care distrusese toate plantele, cu excepția holerei. Părțile acoperite cu nămol frigeau și ele, dar măcar pielea nu îi era friptă de raze.

În sfârșit, văzură câțiva oameni, unii dintre ei prosternați în țărână. Oameni tineri, majoritatea, care rezistaseră vremurilor. Opriră, iar barosanii, cu umbrelele desfăcute, se îndreptară primii să vadă minunea.

Într-o râpă adâncă, umbrită, înflorise un salcâm. Preotul se prosternă și el, apoi ceilalți de față. Era, într-adevăr, un miracol. Preotul începu să mormăie ceva, o mulțumire adusă proniei cerești. Sub salcâm, pământul era reavăn. Este, probabil, un loc cu apă, un izvor ascuns, spuse Secretarul. Trebuie să săpăm locul, să găsim sursa!

E un miracol și nu ne vom atinge de el până ce nu știm ce anume ne arată. E un semn al unor vremuri mai bune, zise Preotul. Nici vorbă nu poate fi să ne atingem de el. Rupeți doar câte o inflorescență, să aibă fiecare un ceai la masă. Ceai din flori de salcâm.

Cred că părintele are dreptate. Săpați, dar departe de rădăcini, vedeți unde mustește mai tare, zise Primarul. Malul de pământ era negru, umezit.

-E un semn! Trebuie să fie un semn! Va veni o ploaie, asta e sigur.

Un fecioraș se sui în salcâm și începu să împartă flori. Doi cu hârlețe sondară, departe de rădăcinile arborelui declarat sacru.

Restul zilei priviră cu speranță la cer, dar niciun nor nu se ivi.

III.

Eliberat din jug, cu doi litri de apă și două turte albe cu gust de pământ, David porni în tristul drum spre casă. Avea cu el inflorescența și mai găsi, într-un pod, doi lilieci mumificați, unul pentru el, celălalt pentru Nero. Se gândi cu poftă la frunzele salcâmului, la florile lui. În mod sigur, peste noapte, urma să fie jefuit. Doar dacă nu puneau pază.

Fierse un ceai din care bău cu înghițituri mici. Cerească aromă! Poate părintele a avut dreptate, poate va veni, în sfârșit, o ploaie! Poate rugăciunile noastre mai au putere, gândi, pe când îl lua somnul, în beci, pe salteaua pe care o trăsese acolo, la o temperatură ceva mai mică decât pârjolul de afară. Pusese un liliac scrobit la intrarea în grota lui Nero. Pe celălalt îl păstrase pentru el.

Avu un somn tulburat de vise acvatice. Visă că plouă, că dealurile au înverzit. Visă belșug și răcoare.

În zori, bău cu o plăcere neegalată ce mai lăsase din ceai. Urcă să vadă de Nero: liliacul dispăruse, semn bun. Nero trăia.

Apoi, i se păru că aude un strigăt în depărtare, lucru neobișnuit. Merse la poartă, o deschise și ieși în drum. Un băietan alerga și urla ceva ce David nu înțelese la început.

-Ce-i mă, ce ai? întrebă. Ce alergi așa?

Băiatul se opri gâfâind, și-i zise ceva, parcă într-o limbă străină.

-A venit Dunărea, nea David, a venit Dunărea!

-sfârșit-