de Oliviu Crâznic
„I wear no mask.”
[R.W. Chambers, The King in Yellow]
Ştefan Bolea (n. 1980) este cercetător universitar, doctor în Filosofie și doctor în Literatură Comparată, membru al Uniunii Scriitorilor din România, autor multipremiat (publicat inclusiv pe plan internațional) – poet, prozator, eseist, teoretician specializat în istoria critică a unor curente și subcurente filosofice (nihilism, existențialism) ori artistice (romantism întunecat, decadentism, simbolism, postmodernism), traducător al unor J.S. Mill sau G. Meyrink, editor.
Caietul psihopatului (Ed. Herg Benet, 2015; Ed. Crux Publishing, 2023) continuă, din punct de vedere conceptual[1], Caietul Roxanei și alte Jurnale [2], fiind, așadar, un jurnal intim de adolescență (și, adiacent, de tinerețe).
Însă un jurnal intim de adolescență (și, adiacent, de tinerețe) nu tocmai obișnuit, sfidând chiar genul literar căruia îi aparține: nu este atât un text istoric, cât unul didactico-liric – eseu filosofic, pamflet socio-cotidian și poem trenodico-embaterist, totodată.
Parcurgând această confesiune À rebours, acest veritabil (auto)Portret al artistului la tinerețe, vom afla prea puține informații biografice propriu-zise; descoperim, de pildă, că diaristul a participat la „olimpiada de la Călărași” (de Filosofie, faza națională, putem presupune), ori că a fost internat într-un spital (însă impresia inițială, anume aceea că ar fi vorba despre un spital de boli psihice, se arată, în Ziua 20, a fi greșită, iar cauza exactă a internării nu o aflăm, putând doar presupune un accident oarecare). Nu aflăm nimic concret nici în privința anturajului său (cine să fie misteriosul bărbat „R.”, „Oana” ș.a.?). Pe de altă parte, vom afla totul (cu adevărat totul, neexistând nici un fel de autocenzură) despre cine era, în momentul respectiv, autorul-personaj al … psihopatului, despre ce și cum gândea, despre ce și cum simțea acesta – raportat atât la propria persoană, cât și la societatea în a cărei structură procustiană nu își găsește (ba chiar își refuză, mândru) locul. Spunem „autor-personaj” pentru că, în mod firesc, sinele așternut pe hârtie nu este un Șt. Bolea „la indigo”, ci o reflexie subiectivă și, totodată, transfigurată artistic a personalității acestuia – un antierou byronian, o umbră jungiană, asemenea unui monstru al lui Frankenstein ori unui domn Hyde dezlănțuit anacronic într-un decor postmodern.
Ni se oferă, astfel, accesul la o viziune sumbră, fierbând de (justificată) revoltă („All roads to – Revolution”), asupra condiției de … proscris(!) a omului excepțional în societate, întărită prin includerea unor memorabile versuri („sunt poetul fără poeme, zeul dezlipit de sfinți/sunt o umbră pe-un perete, sunt un diavol cu ochi stinși”) și aforisme („to be or to have. that is the question”) proprii ori unor scurte și percutante comentarii vizând varii ramuri ale artelor plastice (literatură: „Raskolnikov: bumerangul criminalului este cadavrul”; muzică: „Concertul pentru Pian Nr. 1 de Brahms: norul meu negru”; cinematografie: „Pulp Fiction – un film lucid despre găinăriile destinului”) sau concepțiile filosofice („Să nu simpatizăm cu absurditatea solară a lui Hegel”).
Fiecare cuvânt al …psihopatului poartă amprenta unui nihilism necruțător, purificator totodată: rechizitoriul dublu (împotriva unei societăți a mediocrului și, în paralel, împotriva slăbiciunilor, defectelor de caracter și eșecurilor diaristului însuși) are drept fundament, credem, nevoia absolută de perfecționare și de perfecțiune umană („Better ain’t perfect”). Dacă Fr. Nietzsche și E. Cioran au așezat în centrul concepției filosofice Supraomul și, respectiv, Neomul, Șt. Bolea completează Triada pornind un război personal împotriva Noului șobolan, (Sub)omul; numai conștientizându-ne propria subumanitate, putem să o combatem eficient – combătând astfel, totodată, cu succes, și subumanitatea înconjurătoare (în fapt, subumanitatea societății). Principalele noastre arme în acest război inegal (sinucigaș, practic) sunt, firește, erudiția și creația artistică. Găsim în acest Caiet, așadar, nu doar un avertisment, ci și un îndemn (întărit prin puterea exemplului) la permanentă și necesară autoevoluție („Am nevoie de o stea, nu de o cale. Ceva nobil și extramundan. (…) Paradoxul eroic: mai bine disperare decât plictiseală”).
Sentimentul de cruntă disperare (vecină cu nebunia manifestată sub forma obsesiei tanatice, căci distrugerea și/sau autodistrugerea fizică devin ispititoare atunci când se prezintă ca singure alternative la o viață forțat și nemeritat nedemnă: „Death is and it’s gonna be my first love”) este cât se poate de firesc, atât timp cât tocmai evoluția izbăvitoare a individului continuă să fie, sistematic, sabotată pe plan social (inclusiv – s-ar putea spune, chiar, cu precădere – între zidurile apăsătoare ale instituțiilor de învățământ: „Comisia încurajează mediocritatea. Eu am scris mediocru pentru mine, totuși e prea mult pentru ei”, „Școala te transformă într-un zilier”), în loc să fie încurajată și sprijinită.
La fel de firești, chiar inevitabile, devin, astfel, și sentimentul/nevoia însingurării (purtându-ne gândul spre excepționala poezie Alone a lui E.A. Poe)/(auto)exilului social în scopul evitării unui „deșeu periculos” (=„Omul … contemporanul”):
„Toate gesturile mele se leagă indirect de lepădare, dezicere, rupere. (…)
Byron, Goethe, Nietzsche, Cioran, Schopenhauer, Huxley, Joyce, Huxley, Beckett, Emerson, Poe, Rimbaud. These are my only relatives. I’m a stranger to the rest of the human race.”
Caietul psihopatului (concluzionăm) nu se citește pur și simplu: se cugetă. Și nu se poate cugeta orișicum, ci numai ridicând fruntea și privind țintă, asemenea lui Șt. Bolea, In a glass darkly.
#Note
[1] Din punct de vedere cronologic însă, primele două părți ale … psihopatului (Noul șobolan, omul și Sine cioranian) au fost scrise în anul 1998, iar partea a treia (Death and Decay), probabil, în anul 2000 – așadar, ulterior primei părți (Caietul Roxanei, 1996-1997) și anterior părților a doua (Meet Hilda, 2003) și a treia (There’s Something About Ellie, 2005) ale … Roxanei.
Credem că o viitoare ediție unificatoare, structurată cronologic și, eventual, completată cu file desprinse din alte Caiete, ar fi o idee bună.
[2] A se vedea și O. Crâznic, Ecourile Furtunii (https://egophobia.ro/?p=11539).