de Rodica Bretin
– S-a întâmplat în 1822, în Brazilia. Russell Morgan… se numea altfel pe atunci… ţi-a ucis părinţii. Ewan şi Freja Hayden.
Mi-a luat un uriaş efort de voinţă să nu mă uit la Alix. În locul ei, ce aş fi simţit în clipa aceea? Ce-aş fi făcut? I-am auzit glasul, scăzând cu fiecare silabă, ca nivelul oceanului înainte de un val tsunami.
– Te ascultăm, Raven.
– Tatăl tău citea trecutul, dar nu în piatră sau metal, ci în materia organică. Istoric, alchimist, profanator de morminte – oamenilor le place să lipească etichete pe orice, pe oricine. Mineral, vegetal; ce poate fi mai diferit? Două regnuri, două ferestre spre trecut. Ca şi mine, Ewan scotocea prin şantierele arheologice din toată lumea. Eu, după lucruri moarte. El, după ce avusese cândva viaţă, suflare. Faraoni, împăraţi, regi, căpetenii – îi afla în piramide, tumuli, mausolee, cripte, sarcofage, sicrie plumbuite, tulburându-le somnul de secole ori milenii. Un sacrilegiu necesar, justificat, ofrandă pe altarul antropologiei? Nu chiar. Fiindcă morţii aceia erau, fuseseră dintre ai noştri. Însă istoria lor rămânea scrisă de cronicari umani…
Atunci am auzit-o din nou pe Alix.
– Şi mama?
– Freja era ca tine. Vindeca dintr-o atingere, uneori cu alifii şi licori cărora discipolii lui Esculap le spun naturiste. Moarte şi viaţă, Hades şi Persephora. Contrariile se atrag, iar uneori rămân împreună. Ewan şi Freja şi-au unit destinele la Carnac, într-o primăvară când populaţia Europei se refăcea după ultima epidemie de… N-are importanţă. Ce n-am uitat sunt cuvintele pe care le-au rostit atunci, într-un glas, într-un gând: „Împreună, pentru totdeauna“.
Ceremoniile viracochas erau foarte restrânse. Raven n-avea cum să fie acolo decât dacă…
– Ewan a fost fratele meu.
Asta justifica vendetta de două veacuri, în desfăşurare. Explica multe; nu şi cum ajunsese Alix într-un orfelinat. Raven mi-a citit gândul, ori poate hotărâse să îşi lepede în sfârşit povara ce o strivea de prea multă vreme.
– Te-am căutat prin toate casele de copii din Suedia, Danemarca, Norvegia… Ai tăi nu te-ar fi abandonat niciodată, Alix! A fost o conjunctură nefericită. Înainte să plece în ceea ce trebuia să fie una dintre expediţiile lor obişnuite, te-au lăsat la Göteborg, în grija unui cuplu. După cinci luni, familia „de încredere“ a părăsit Scandinavia. Iar eu… Eram în Llassa când, într-o noapte, m-am trezit cu o certitudine terifiantă. Se întâmplase ceva cumplit. Cu Ewan! L-am chemat, ore în şir, cu o nelinişte ce devenea panică. Nici un răspuns. Doar un gol, un hău unde murea până şi ecoul. Atunci, am încercat cu Freja: aceeaşi tăcere. Ultima oară vorbisem cu amândoi înainte ca vaporul lor să pornească pe ocean.
– Plecau… unde? a pus Alix încă o întrebare din sutele pe care le avea pregătite.
– Spre jungla amazoniană. Ewan nu plănuia să descopere oraşe ruinate, piramide îngropate ori necropole secrete. Pornise în căutarea unor fosile vii. Aţi citit Biblia, Vechiul Testament? Aţi auzit despre „al treisprezecelea trib al lui Israel“?… Asemeni evreilor în deşert, o comunitate a noastră, a Celor Vechi s-a rătăcit în selva amazoniană. Însă ce s-a pierdut poate fi găsit, dacă ştii unde să cauţi. Ewan, aflase.
La fel ca oamenii, aveam destule legende. Şi, tot ca ei, puteam alege în care să credem.
„În vremurile dinainte de Timp, când pământul nu se despărţise de cer, de ape“, aşa încep vechile cărţi ale lumii, cu Geneza. Şi toate se termină cu Ziua Judecăţii. Omenirea aşteaptă cu teamă Apocalipsa promisă. Noi însă… am avut-o. Acum unsprezece milenii, Atlantisul şi insulele din Pacific s-au scufundat într-o singură noapte. Supravieţuitorii au emigrat pe unde au putut, învăţându-i pe oameni cum se construieşte o civilizaţie.
Aşa a început istoria.
Corăbiile atlante au ajuns pe ţărmurile Mediteranei, în Europa şi Africa. Egipteni, cretani, fenicieni, sumerieni, greci, celţi – fiecare ne datorează… ce a vrut să deprindă de la noi. Viracochas au ales populaţiile amerindiene, maleabile şi obediente. Veneraţi de azteci, tolteci, incaşi, mayaşi şi olmeci, Fiii Soarelui au ridicat „fortăreţele uriaşilor“ de la Tiahuanaco şi Sacsayhuaman, „turnurile oamenilor zburători“ din Cerra Gallan, citadela de la Machu Picchu, monoliţii din Insula Paştelui, Nazca, Chavin.
Indienii ar fi murit pentru zeii lor. Se vopseau cu ocru şi argilă ca să le semene, iar legende despre Quetzalcoatl, Kukulkan şi cetăţi vegheate de „sori“ ce răsăreau seara pe bastioane au ajuns până în cronicile Conquistei. Urmaşii lui Cortez şi Pizzaro cred şi astăzi în Eldorado, oraşul aurului, unde zeii erau la ei acasă.
Atunci, după Marea Catastrofă care îi silise să se amestece cu oamenii, unii dintre Cei Vechi au ales toiagul călătorului în locul sceptrului imperial. Nu se voiau regi, căpetenii, întemeietori de dinastii. Au coborât din munţi în selva amazoniană, în căutarea unor orizonturi mai largi şi a propriului destin.
Ce se întâmplase cu ei? Divagaţia mea mentală a ajuns la Raven, fiindcă am auzit-o răspunzându-mi.
– Câteva generaţii au păstrat legătura cu cei rămaşi în Anzi. Apoi mesajele s-au rărit, până când, în 1542, au încetat definitiv.
Anul expediţiei lui Orellana. Dar spaniolii, cu săbiile, armurile şi muschetele lor erau cel mult iritanţi, la fel ca ţânţarii. Ca să îi evite, viracochas s-au retras adânc în junglă, dispărând de pe radarul Celor Vechi. Totuşi… O comunitate de albi cu statură de vikingi, ochi verzi şi plete roşii, între băştinaşi mărunţi şi oacheşi, era greu să se piardă în peisaj. Se mai auzea despre ei, măcar o dată la un secol. Însă toate rapoartele proveneau din surse umane: localnici, spanioli, portughezi, germani, englezi. Cu atlanţii, cu viracochas întrerupseseră orice contact.
– De ce? m-am pomenit rostind, deşi Alix şi Raven îmi urmăriseră gândurile.
Sora lui Ewan a avut un gest de exasperare.
– Nu vor sau nu pot. Rătăciţi, dezertori? Părerile sunt împărţite.
– Şi dacă au uitat cine sunt? N-ar trebui să li se amintească? a rupt Alix tăcerea.
Raven a înhăţat argumentul cu amândouă mâinile:
– Asta voia Ewan! Să îi găsească pe urmaşii „tribului pierdut“, să-i readucă printre noi. O idee de care Freja s-a lăsat repede sedusă.
Şi era de înţeles. Într-o lume în care Cei Vechi erau tot mai puţini, o infuzie de material genetic ar fi fost o gură de oxigen. Câteva sute de Tarzani şi de Sheena-regina junglei, înregimentându-se în cruciada împotriva karghanilor… O viziune tentantă pentru Ewan şi Freja, destul cât să pornească în căutarea rătăciţilor în selvă şi să dispară la rândul lor.
– La 3 februarie 1822 au părăsit Copenhaga, cu destinaţia America de Sud. Era tot ce ştiam când am început căutările.
La Paramaribo au cumpărat arme, provizii, canoe, angajând hamali şi călăuze locale. Destinaţia? Mato Grosso, un vast teritoriu necartografiat. Expediţia „suedeză“ urmase cursul Râului Xingu până la cascadele von Martius, apoi… Junga amazoniană nu este Parcul Central din New York. Săptămâni la rând nu vezi decât copaci, liane, desişuri, iarăşi copaci. După vreo lună, Raven a dat peste tabăra unor vânători germani; peste alte două s-a întâlnit cu un prospector spaniol. De fiecare dată, răspunsul a fost negativ: „suedezii“ nu trecuseră pe acolo.
– Piedusem orice speranţă când, la izvoarele Râului Araguaia, am nimerit într-o aşezare aymaras…
Acolo, în luminişul unde se zăreau primele colibe, nişte copii aruncau cu pietre, crengi, fructe putrezite într-un adult care primea grindina fără să se apere. Iar cămaşa ce îi acoperea trupul scheletic era, fusese a lui Ewan.
Bărbatul aymaras avea o privire goală. Raven dăduse peste idiotul satului? Nu, starea de apatie îi fusese indusă şi, după cât de uzată era cămaşa de împrumut, asta se întâmplase cu câteva luni în urmă.
– Nu eram prima care intra în mintea lui. Ewan şi Freja îl folosiseră drept călăuză. Îi dusese unde trebuia, apoi fratele meu i-a cerut să uite drumul. L-a trimis la ai lui retardat, redus la condiţia de legumă umană? Nu era stilul lui Ewan… În hangarul aproape pustiu al minţii nefericitului, unde păşeam cu grijă, dând la o parte pânzele de păianjen prăfuite ce fuseseră, cândva, amintiri, m-am izbit de o uşă zăvorâtă. Şi nu Ewan o pusese acolo.
Raven îşi cunoştea limitele şi n-a insistat, lăsându-i omului neuronii intacţi, câţi mai erau şi, cadou de la ea, nişte subrutine de agresivitate necesare în orice junglă.
– Aflasem ce voiam, locul unde se despărţise de Ewan şi Freja. Iar acolo… Nu ştiu ce mă aşteptam să găsesc. Poate un trib paradisiac, cu Adami inocenţi, făcând cerc în jurul lui Ewan care le vorbea despre datorie și civilizaţie, în timp ce Freja le arăta Evelor moda de la Paris. Poate o comunitate închisă, de mizantropi gata să respingă orice tentativă de a-i înregimenta în slujba vreunei cauze… Mă aşteptam la multe. Dar nu la un sat abandonat şi, în mijlocul colibelor, la o cuşcă cu gratii din liane împletite. Înăuntru, Freja murea – într-o agonie ce dura de… zile, săptămâni? Ajunsesem prea târziu. Însă nu voiam să cred, să accept. Fărâmasem lacătul, când ea şi-a ridicat pleoapele, aţintindu-mă cu o privire care m-a paralizat. Apoi i-am auzit gândul-urlet:
„Stai departe! Nu mă atinge!“
Raven a avut o reacţie surprinzătoare: pentru prima dată în viaţă a făcut ce i se spusese.
– Freja nu mai avea puterea să vorbească. Dar gândurile-i m-au izbit cu puterea unui torent ce rupsese zăgazul. Ea, Ewan, pe cărările junglei… printre colibele-termitiere, gata să dea în sfârşit ochii cu elusivii, legendarii viracochas. Însă cei de care s-au pomenit înconjuraţi nu erau de-ai noştri. Nici vreun nou descoperit trib sudamerican. Erau karghani.
Raven a lăsat înţelesul vorbelor să pătrundă în mintea mea, a lui Alix. Doi dintre Cei Vechi, treizeci de karghani – un scenariu de care ne feream până şi în coşmare. De-asta „idiotul satului“ avea cicatrici pe creier… Lobotomia şi uşa blindată de care Raven nu izbutise să treacă, erau manufacturate de cel ce nu-şi zicea încă Russell Morgan. Tot el lansase zvonurile despre „indienii blonzi“, în ziare din Europa şi America de Sud. Apoi pusese momeala: omul său, trimis să îi călăuzească pe „suedezi“ spre capcana pregătită din vreme. Cei doi şoareci veniseră, însă unul era doar un bonus.
Pe Freja o voiau karghanii.
– Morgan i-a făcut o ofertă: libertatea ei şi a lui Ewan, în schimbul vindecării karghanilor din Xingu, victime ale unei maladii necunoscute.
Karghanii sunt greu de ucis. Ar face plajă pe un asteroid, în timpul unei furtuni solare. Şi totuşi, ceva îi decima în selva amazoniană. Rămăseseră doar patru neinfectaţi, printre care indestructibilul Russell Morgan, care şi-a întâmpinat oaspeţii cu un zâmbet ce se dorea ospitalier. Apoi le-a explicat cum o să se desfăşoare colaborarea lor: de bună voie, fără incidente. Ewan nu era de acord cu punctul al doilea şi ar fi vrut să provoace un incident. Major.
Freja însă, l-a oprit.
Cinematograful nu se inventase, iar părinţii lui Alix n-au ajuns să vadă invazia pe celuloid a tripozilor din „Războiul Lumilor“. Intangibili în armura maşinăriilor gigantice, marţienii erau puşi pe distrugere. Specia umană a fost salvată, in extremis, de un aliat neaşteptat: microorganismele, benigne pentru Homo sapiens, letale pentru oaspeţii neinvitaţi. La final, tripozii se prăbuşesc împroşcând haotic cu „raza morţii“, supravieţuitorii aclamă căţăraţi pe ruine. Spectaculos – pe ecran. În realitate… Cum ar putea o civilizaţie tehnologică să ignore principiile geneticii?
Cei Vechi erau imuni la viruşii tereştri, karghanii la fel. Şi brusc, în vara lui 1822, într-un sat din selva amazoniană, ceva se schimbase. Mama-natură îi ucidea pe karghani. În alte circumstanţe, Ewan şi Freja ar fi deschis o sticlă de şampanie.
Aşa, au acceptat propunerea lui Morgan.
Una dintre colibele-termitiere a devenit laborator de chimie medicală; avea chiar un microscop adus din Paris, de la Sorbona. După câteva zile, Freja a ştiut ce îi îmbolnăvea pe karghani: o algă roşie din albia Râului Xingu. Dar… Ce căutaseră în Brazilia? Simplu. Se ascundeau de noi, pozând în fii ai junglei, primitivi şi neinhibaţi. Iar strategia ar fi funcţionat perfect – fără perfida, atotprezenta algă roşie.
Boala se lua din apă sau prin contact cu cei infectaţi. Simptome? Furie, agresivitate. Până atunci, karghanilor le plăcea să ucidă; însă de când alga roşie le pompa adrenalină prin vene, trebuiau să o facă – altfel, o sudoare de sânge le răbufnea pe nări, prin ochi şi porii pielii. Ca să rămână în viaţă… omorau. Indieni, fermieri, animale din selvă – karghanii şi-au stârpit vecinii metodic, până ce au rămas într-un pustiu vegetal. Ar fi migrat spre zonele populate, dar otrava din alga roşie crea dependenţă, ca un drog. Nu puteau pleca de pe malurile Râului Xingu, nici să rămână acolo.
Şi… au început să se ucidă între ei.
S-ar fi exterminat singuri până la urmă, făcând un serviciu Celor Vechi. Însă Russell Morgan era plin de resurse. Şi, ca-ntotdeauna, avea o stategie – din care făceau parte Ewan şi Freja.
Cumva, a izbutit să îşi ţină în frâu menajeria. Karghanii nu au sărit la gâtul celor doi viracochas, mulţumindu-se să îl închidă pe Ewan într-o colibă, sub pază, să îi urmărească Frejei orice mişcare. Iar după câteva săptămâni, vindecătoarea a găsit un remediu. Avea să funcţioneze? Îşi va respecta Morgan cuvântul?
Freja nu îşi făcuse iluzii, doar un plan.
Nu să îi otrăvească. Karghanii ar fi băut şi venin de cobră, ca pe o votcă mai tare. Metabolismul lor neutralizase orice toxină de pe Pământ – până la alga roşie. Otrava le exacerba pornirile, aducându-i într-o frenezie a violenţei ce ajungea să îi consume. Antidotul ar fi trebuit să inverseze procesul, suprimând, într-o primă fază, orice tendinţă agresivă. Pentru câteva ore, karghanii aveau să devină adepţi ai filosofiei zen, incapabili să sufle peste o păpădie. Sau să îi oprească pe Ewan şi Freja. Un scenariu ce putea să funcţioneze… dacă luau toţi antidotul, cu excepţia celor neinfectaţi. Patru karghani de care trebuiau să treacă – într-un fel sau altul.
Raven şi-a adunat vorbele, apoi le-a aruncat ca pe nişte zaruri.
– Cum l-a convins pe Morgan? Spunându-i adevărul. Ori îi inocula pe ai lui simultan, ori o să fie un masacru. Ca-n zilele bune, aş fi adăugat eu. Însă Freja i-a spus-o altfel: ca într-o haită de lupi în care unii îşi pierd colţii, începând să pască iarba. Iar ceilalţi…
Morgan a prins ideea şi a făcut ce trebuia. În ziua stabilită, karghanii s-au lăsat vaccinaţi, lunecând într-o detaşare contemplativă, cum nu cunoscuseră decât în uterul matern – sau nici acolo. Şi mai departe? O să alerge prin selvă cu plase de prins fluturi?
Frejei nu îi păsa. A golit ultima seringă în pieptul karghanului care o urma peste tot, apoi a ieşit din coliba-laborator.
Afară, a izbit-o liniştea. Nu cea din sat, din junglă. Liniştea de sub frunte. Avea sentimentul acut al unei catastrofe. Lumea se sfârşise, iar ea aştepta pe o insulă pierdută în ocean ca valul distrugător să o şteargă din existenţă.
– Ewan nu mai era. Freja şi cu mine am ştiut în aceeaşi clipă, cu înfricoşătoare intensitate. Eu, într-o mănăstire din Tibet, ea… A lunecat în genunchi, fără să îi simtă pe karghanii ce se apropiau, din trei părţi; doar lovitura care i-a adus beznă, uitare.
S-a trezit în cuşcă. O vreme, karghanii ţinuseră înăuntru un leopard căzut într-una din gropile-capcană. Morgan le ceruse să se înfrâneze, să îl omoare pe încetul. Fiara urlase zile şi nopţi, iar Freja l-ar fi ucis cu mâinile ei, numai să îl izbăvească de chinuri.
De ea, karghanii nu s-au atins. Iar într-o dimineaţă, au plecat.
Când a găsit-o Raven, nu mâncase de săptămâni, iar apă băuse… la ultima ploaie. O noapte întreagă i-a spus ce se întâmplase, până ce zorii i-au desprins silueta, chipul, dintre umbre şi neguri.
– Freja era atât de slabă încât pomeţii, omoplaţii, coastele stăteau să îi străpungă pielea din care mustea o sudoare de sânge. Otrava roşie o devora mai rău decât setea, foamea. După unghiile rupte şi zgârieturile din lemnul gratiilor fusese şi furie, nebunie. Acum însă, rămăsese doar moarte – tot mai aproape cu fiece răsuflare. Am aşteptat-o pe cea din urmă: o zi şi încă o noapte.
Raven a tăcut, abrupt. Şi i-am înţeles ura, flacără ce ardea de două secole şi pe care nimic nu o putea stinge.
Decât moartea lui Russell Morgan.
– Ce-ai făcut cu… cadavrul?
Am pus întrebarea pe un ton scăzut, ce nu-mi ascundea destul de bine panica, deruta. Noi şi karghanii eram incompatibili genetic. În teorie, ce pe ei îi ucidea, pe noi ne-ar fi făcut mai puternici. Practic, habar n-aveam de nimic. Realitatea continua să ne prindă nepregătiţi.
Nici Raven n-a fost, atunci. Dar Freja îi spusese ce să facă şi cum.
– Am umplut cuşca cu crengi, le-am dat foc. Trupul a ars, cenuşa am îngropat-o.
Risc de contaminare, zero. Freja rămăsese lucidă, până la capăt. Şi i-a cerut să nu pună mâna pe lucrurile karghanilor, deşi ştia ce înseamnă. Raven nu a putut citi, afla, nimic. A plecat de acolo cu o singură certitudine: Russell Morgan va avea curând încă o umbră, oriunde s-ar fi dus.
– Şi tatăl meu?
Trei cuvinte, sub care am simţit o avalanşă de sentimente.
– Nu l-am găsit pe Ewan. Nici morţii karghanilor.
Raven: înconjurată de obiecte din lemn, lut, fier, piatră. Fiecare i-ar fi spus… multe. Şi nu putea atinge nici măcar unul! Şi-a înghiţit frustrarea şi s-a întors la Paramaribo, unde a luat primul vapor spre Scandinavia şi copilul pe care Freja i-l dăduse în grijă.
Însă Alix nu era de găsit.
În conacul familiei Hayden din Goteborg locuiau nişte aristocraţi norvegieni, care îl cumpăraseră, mutându-se acolo de curând. Făcuseră tranzacţia printr-un avocat, iar acesta… emigrase în Statele Unite. Nimeni nu auzise de vreun copil al foştilor proprietari. O clipă, Raven a simţit cum i se cască pământul sub picioare. Karghanii?! Nu de data asta.
– Menajera şi majordomul au decis că merită mai mult decât li se dăduse. Totul. Ei şi avocatul au falsificat acte de proprietate, semnături, apoi au încasat banii şi s-au dus spre ţări mai calde. Pe tine, Alix, te-au lăsat la poarta unui orfelinat din Stockholm. Să găseşti un copil abandonat printre alte mii – o misiune aproape imposibilă. Am început căutările în Norvegia, apoi în Danemarca. O sută cincizeci de oraşe, târguri, cătune. După şase ani te-am găsit… în Suedia.
Alix s-a încruntat.
– Şi ai hotărât ce trebuia să aflu, ce nu. Ca un părinte adevărat. Ai avut timp două secole… şi n-ai găsit niciodată „momentul adevărului“?
Într-adevăr, o grămadă de zile şi nopţi în care o hrănise pe Alix cu minciuni învelite în aluatul bunelor intenţii. Tăcuse, alegând răul cel mic, minciuna albă, omisiunea justificabilă. Iar acum aştepta recunoştinţă? Ştiam exact ce va primi: răceală, ostilitate, neînduplecare, gustul amar al ireparabilului. Dar cititoarea noastră în trecut încă mai încerca să se facă iertată, înţeleasă.
– N-am vrut să-ţi iroseşti viaţa căutându-l pe Russell Morgan.
„Am făcut-o eu, pentru amândouă.“
– Împreună, am fi avut o şansă.
– Freya mi-a cerut să nu-ţi spun. Să aştept până…
Crima lui Russell nu era genul care se prescrie, nici după două, nici după zece secole. Oricât mă căzneam să pricep, nu vedeam rostul acelei spovedanii venite mult prea târziu.
Alix a pus întrebarea ce ciocănea, insistent, şi la uşa minţii mele.
– De ce azi, de ce acum?
– Fiindcă în clipa asta eşti mai puternică decât oricare dintre noi. Şi decât ei, inclusiv redutabilul Russell Morgan.
De ce-ul meu ar fi sunat stupid, ca un ecou pe o câmpie unde sunetele nu s-ar putea întoarce ca un bumerang sonor, fiindcă nu se izbeau de nimic. Şi-atunci, Alix a făcut un gest neaşteptat: şi-a dus mâna la pântece. Ea şi Aidan eram împreună de ceva vreme, dar nu-mi trecuse măcar prin minte… Alix, însărcinată? Era ceva ce nu putea fi şi totuşi se întâmplase! Iar după reacţia viitoarei mame, nu spusese încă la nimeni. Cum de aflase Raven?
Un copil între un atlant şi o viracocha era o veste foarte proastă pentru karghani. Imposibilitatea genetică ce creştea înăuntrul lui Alix va răsturna oare balanţa puterii, neschimbată în ultima mie de ani?
Rămânea de văzut. Soarta juca poker cu ochii legaţi, iar singura carte câştigătoare stătea întotdeauna în mâna Timpului.