(Studii fantastice)
de Oliviu Crâznic
Edgar Rice BURROUGHS (1875-1950) a fost, printre (multe) altele, cavalerist (în timpul războaielor purtate de guvernul SUA cu diverse triburi amerindiene[1]), văcar („cowboy”), aviator și, la bătrânețe, corespondent de război (în Al Doilea Război Mondial), rămânând, însă, în istorie[2], în primul rând, în calitate de scriitor american, creator al nemuritoarelor personaje „Tarzan din neamul maimuțelor” și „John Carter de pe Marte”, precum și autor al operei literare aici prezentate.
Raportat la teoria literară, Tărâmul uitat de timp (The Land that Time Forgot, 1918) aparține stilului funcţional beletristic, curentului literar speculativist[3] (conținând și elemente romantice – identificabile cu ușurință în modul zugrăvirii personajelor, de pildă –, precum și naturaliste – Natura fiind prezentată în mod realist, neidealizat: ostilă și necruțătoare), categoriei estetice fantastice, genului literar epic, fiind, ca specie literară (din punct de vedere formal și, respectiv, tematic), un romant[4] (prima parte a trilogiei romantești denumite convențional Caspak) științifico-fantastic[5] – și, ca subspecie literară, științifico-fantastic biologic (bioSF).
Din punct de vedere al literaturii comparate, Tărâmul … se situează în trendul jalonat, anterior, de O călătorie spre centrul Pământului (Voyage au centre de la Terre; J. Verne, 1864) și de Lumea pierdută (The Lost World; A.C. Doyle, 1912).
Tărâmul imaginat de E.R. Burroughs, „Caprona/Caspak”, este, după cum sugerează chiar titlul acestei opere literare, o regiune izolată a Terrei, colcăind de (varii) ființe preistorice (de la plesiozauri la oameni de Neanderthal) și prezentată cititorilor prin ochii uimiți și înfricoșați ai unor militari (aparținând ambelor tabere beligerante din timpul Primului Război Mondial) și ai unor civili, naufragiați acolo (după multe peripeții) și siliți să coopereze (până la un punct …) pentru a putea supraviețui în respectiva lume sălbatică și necunoscută (nu lipsește nici o frumoasă poveste de dragoste). Inedită ne apare, însă, ideea științifico-fantastică a parcurgerii tuturor treptelor evoluției biologice (de la forma de viață simplă la aceea complexă) în mod … individual – metamorfoza fiecărei ființe petrecându-se, gradual, pe parcursul unei călătorii spre interiorul Tărâmului Uitat.
Propria viață presărată cu pericole și talentul[6] scriitorului i-au permis acestuia să construiască în mod exemplar (fără fisuri, fără cârpăceli și fără încropeli) toți pilaștrii (obligatorii) de susținere ai prozei beletristice (performanță rar reușită de către scriitorii de astăzi – probabil și pentru că aceștia trăiesc o viață banală[7], fiindu-le, prin urmare, dificil să redea într-un mod verosimil[8] întâmplări și comportamente ieșite din comun, bazându-se doar pe o documentare oricât de minuțioasă): momentele subiectului (expozițiunea, intriga, desfășurarea acțiunii, punctul culminant și deznodământul), modurile de expunere compozițională (narațiunea, descrierea, dialogul/monologul), caracterizarea personajelor și stilistica. E.R. Burroughs adaugă acestora și ambii pilaștrii (facultativi) de întărire: mesajul (aici, umanist) și informația (aici, variată).
Tărâmul … a avut parte și de ecranizări: prima (1974, aparținând legendarei case de producție cinematografică Amicus Productions) respectă materialul-sursă și este remarcabilă din toate punctele de vedere (singurul reproș ni-l oferă momentul vânării tiranozaurilor: aceștia scot răgete înfricoșătoare, însă … nu înaintează și nici nu se retrag în timp ce vânătorii își descarcă armele asupra lor[10]); a doua (2009) are un scenariu pueril (păcat, căci actorii, în frunte cu C.Th. Howell, sunt simpatici și talentați), iar trucajele[11] sunt, deloc surprinzător[12], pe măsura scenariului.
[1] „I-am fugărit deseori pe apași” (ca obligație militară), mărturisește el. „Din fericire pentru mine, însă, nu i-am ajuns niciodată din urmă.”
[2] Etichetarea lui E.R. Burroughs drept autor de literatură „ușoară” sau chiar „impuberă” (ori, în cazul „fericit”: „juvenilă”) – etichetare înfăptuită cu precădere în regimurile politice comuniste, ostile literaturii fantastice și de aventuri și, firește, ostilă scriitorilor fățiș anticomuniști – este, bineînțeles, eronată (atunci când nu este rău-voitoare).
Creațiilor reprezentative ale acestui om cu bogată și curajoasă experiență de viață (ar fi nu doar incorect, ci pur și simplu absurd să fie judecat în funcție de punctele slabe ale carierei sale literare, firești și prezente în viața majorității scriitorilor) nu le lipsesc filozofia, latura educațional-morală, calitățile literare propriu-zise; de altfel, pe lângă numeroși scriitori ori cineaști notorii, s-au declarat influențați de literatura lui E.R. Burroughs și faimoși oameni de știință (e.g. astronomul C. Sagan), politicieni (e.g. fostul președinte – emblematic! – al Statelor Unite ale Americii R. Reagan) etc.
[3] Prin sintagma „ficțiune speculativă” este uneori desemnat științifico-fantasticul în genere (ori o specie literară înrudită), alteori o subspecie literară științifico-fantastică și alteori, în sfârșit, o „supraspecie” literară înglobând un anumit soi de științifico-fantastic, un anumit soi de fantastic propriu-zis, un anumit soi de neofantastic și un anumit soi de gotic.
Această „supraspecie” ne pare a fi, în fapt, prin caracteristicile sale, nimic altceva decât un curent literar, suprapus, în semnificativă măsură, „transrealismului” teoretizat de către R. Rucker și/sau „realismului fantastic” teoretizat de către L. Pauwels și J. Bergier; considerăm, însă, inadecvate ambele denumiri: „transrealismul” trimite cu gândul (asemenea curentelor literare transcendentalism, irealism etc.) în primul rând la fantastic propriu-zis și (mult) prea puțin la științifico-fantastic, iar conceptul de „realism fantastic” este un nonsens (asemenea „realismului magic”), realismul neputând fi, prin definiție, altfel decât nonfantastic (și nonmagic).
Speculativismul ar reuni, prin urmare, opere literare (aparținând unor specii/subspecii literare diverse) caracterizate prin subiecte dezvoltate în jurul unor teorii provocatoare prezentate (cu sau fără argumente științifice ori de alt fel; serios sau în glumă) cititorilor de către autor.
Alte denumiri propuse, de-a lungul timpului, pentru literatura speculativistă: „slipstream” sau „suppositional fiction”.
[4] Preferăm forma „romant” aceleia de „roman”, din motive enumerate cu altă ocazie – a se vedea O. Crâznic, Roman: considerente lingvistice, în EgoPHobia nr. 75/2023 https://egophobia.ro/?p=14652.
[5] Trebuie precizat aici faptul că, într-un mod surprinzător, prima parte a textului (aproape jumătate din numărul total de pagini) nu are nimic științifico-fantastic, fiind, în fapt, un romant de război nautic (presărat cu răsturnări de situații și nu lipsit de interes inclusiv din punct de vedere istoric) asemănător acelora publicate, ulterior, de pildă, de către A. MacLean (e.g.: La sud de Capul Java; South by Java Head, 1958).
[6] Pentru a nu fi greșit înțeleși, considerăm necesar a preciza că, în opinia noastră, talentul nu este înnăscut, ci dobândit (moștenirea genetică putând doar să favorizeze această dobândire).
[7] Deosebit de interesant ne pare faptul că unii comentatori literari, persoane fără nici un soi de experiență de război, contestă, totuși (într-un mod condescendent, chiar!), perspectiva lui E.R. Burroughs (perspectivă, în fapt, împărtășită și de alți scriitori contemporani acestuia și implicați, totodată, într-un fel sau altul, în conflictele militare ale epocii).
[8] Verosimilitatea este raportată întotdeauna, firește, la cadrul impus de specia literară abordată.
Astfel, într-un cadru fantastic, verosimilul are cu totul alte granițe decât într-un cadru realist – fără, însă, a putea să lipsească (trebuie să se regăsească, de pildă, în reacțiile verbale și mimico-gestuale atribuite personajelor, în coerența acțiunii etc.).
[9] Problema dinozaurilor, dragonilor etc. „statici” ori lipsiți de viteză și de precizie atunci când încearcă să își înșface ori să își lovească adversarul este întâlnită, din păcate, prea adeseori în cinematografie – inclusiv în filme artistice recente.
[10] Denumirea „efecte speciale”, răspândită și în România (în ultima vreme, în mod special) pentru a desemna trucajele, este nu doar pompoasă, ci și inadecvată.
„Efect special” poate fi, în fapt, orice: până și un simplu cuvânt ori gest „de efect” al unui actor poate fi considerat a intra în această categorie.
[11] Spunem „deloc surprinzător” nu pentru că această ecranizare este una de categorie B, ci pentru că, după fenomenalul Parcul Jurasic (Jurassic Park, 1993; incontestabil, vârf al progresului trucajelor având ca obiect dinozaurii), animalele fabuloase ori acelea aparținând unor specii dispărute (ba chiar și animalele sălbatice des întâlnite, ori chiar animalele domestice – precum căprioara sau câinele! –, în ciuda faptului că ar fi putut fi, cu ușurință, filmate unele reale) incluse în numeroase producții cinematografice au fost create prin simplu trucaj cibernetic – rezultatul fiind, îndeobște, de-a dreptul ridicol (cam la nivelul desenului animat ori al jocului video).