by Ana Bazac
A avea proprietatea cuvintelor este și un semn de inteligență. Inteligența este capacitatea de a face legături, și este esențial să avem elementele (informații) între care să facem legături, dar este la fel de important modul de a exprima legăturile. Desigur, este adevărat că modul de utilizare a cuvintelor este judecat în funcţie de statutul ocupaţional al celor care se exprimă: nu considerăm defel că un individ cu ocupaţia X nu ar avea proprietatea cuvintelor cerute de ocupaţia Y, pur şi simplu această problemă nu se pune. În rest, a folosi cuvintele corect este un semn de cultură elementară a emiţătorului, în cadrul contextului de care aparţine el şi pe care el şi-l asumă.
A avea proprietatea cuvintelor înseamnă a cunoaşte sensurile cuvintelor pe care le foloseşti, deci a le folosi acolo unde trebuie. Când învaţă să vorbească, copiii învaţă să aibă proprietatea cuvintelor: ei ştiu că dacă pun cuvintele aiurea, fie dovedesc că nu ştiu despre ce vorbesc (dovedesc că „sunt proşti”, este concluzia lor), fie glumesc (iar ascultătorii ajung să aprecieze jocul cu cuvintele), fie „se dau mari”, adică sunt preţioşi, deci ridicoli. După cum ei ştiu că vorbele trebuie să fie consonante cu faptele, cu întregul lor comportament: altfel, cei care îşi dezmint vorbele prin fapte sunt ipocriţi (sunt „mincinoşi”, spun copiii mai simplu dar mai adevărat).
Nu numai a fi om e lucru mare, ci şi a vorbi/a scrie. Prima dovadă a felului unui om este vorba sa, chiar înainte de faptă. Iar pecetea pe care vorbele spuse prost, fără a avea proprietatea cuvintelor, o dau, este inexorabilă: desigur că nu calificăm oamenii numai după ceea ce au spus/scris o dată, dar cele spuse/scrise se adaugă impresiei generale lăsate de întreaga atitudine şi atârnă greu.
De-a lungul timpului, cei ridicoli prin inadvertenţa dintre intenţia lor de a se dovedi culţi şi „superiori” şi, pe de altă parte, vorbele şi faptele lor au fost mai degrabă înfumuraţii făcând parte din categoriile privilegiate ale societăţii. Aceştia nu aveau prea mare carte şi nici pricepere, dar aveau în schimb poziţie socială, puterea acesteia. Astfel încât, „preţioasele ridicole” (Molière) sau „idiotul solemn” (Jaroslav Hasek) puteau fi dispreţuiţi de bunul simţ popular sau de cel transpus în analize intelectuale, dar erau ascultaţi – ca autorităţi – şi chiar temuţi de mulţi. Sau, poate, dispreţuiţi şi ascultaţi.
Cei mari au avut mereu sfătuitori. După cum scribii sau călugării care scriau ordinele conducătorilor au avut mereu grijă ca acestea să fie clar exprimate: ambiguitatea însăşi, din mesajele diplomatice, având semnificaţii clare. În toate acestea, aşadar, a existat o evidentă grijă pentru folosirea cuvintelor exact aşa cum trebuia.
Cu cât societatea a fost mai simplă şi cu cât ocupaţiile au fost şi sunt mai nemijlocit legate de obiecte materiale, cu atât este mai improbabilă înstrăinarea de proprietatea cuvintelor. De aceea, dezvoltarea modernităţii şi a noilor ei categorii de sus-puşi a fost ceea ce a dus la apariţia fenomenului nou, cel de a vorbi anapoda, fără a avea proprietatea cuvintelor. Exemplele de mai sus aparţin acestei perioade istorice.
Literatura a persiflat, plină de avântul de a corija moravurile, ifosele noilor îmbogăţiţi. Dar dacă aceştia nu ştiau că „adu-mi papucii” este proză (din nou Molière), şi dacă târgoveţii români din sfârşitul de secol al XIX-lea silabiseau cuvintele noi ale exerciţiului democratic (Caragiale), ei toţi le învăţau: odată asimilate, cuvintele erau potrivite acolo unde trebuia.
Elementele de vorbire incorectă din ultimele decenii au fost de multe ori evidenţiate şi înfierate. Dar nivelul cultural al oamenilor obişnuiţi a crescut, cu toate vicisitudinile vremurilor. Ei sunt capabili nu numai de judecăţi subtile şi de fină ironie, ci şi de o folosire corectă şi chiar elevată a cuvintelor.
Excepţiile care mă interesează nu fac parte dintre aceştia, ci din tagma noilor „aleşi”. Mai mult, aceste excepţii sunt „oameni de şcoală” ce şi-au petrecut întreaga viaţă nu numai învăţându-i pe alţii ci, mai ales, conducând destinele şcolii româneşti. Este limpede că e vorba despre birocraţia conducătoare din acest domeniu. Iar dacă atitudinea ei a suscitat indignarea şi critica, iată că folosirea cuvintelor fără a avea proprietatea lor dă dreptate acestei indignări şi critici.
Pe o diplomă de licenţă eliberată de o universitate bucureşteană stă scris că, în virtutea acestei diplome, absolventul va urma să se bucure de toate „responsabilităţile, onorurile şi privilegiile”. Vai! Ultimii doi termeni dezvăluie limpede nostalgia conservatoare a celor care au născocit şi semnat documentul: ambii se referă la stări de lucruri premoderne în care, „pe bună dreptate” şi fără ca nimeni să crâcnească, cei mari beneficiau de onoruri şi privilegii indiferent de faptele lor concrete şi chiar înainte de acestea, simpla naştere în familii conducătoare, adică poziţia socială, fiind suficientă pentru atribuirea lor. Dar aducând cu sine principiul egalităţii în faţa legii, deci a drepturilor egale de cetăţean, modernitatea a dislocat din locul lor lingvistic şi „onorurile şi privilegiile”, înlocuindu-le cu drepturile şi subordonându-le semantic acestora. Mai mult. Abia acum au putut oamenii să-şi exprime dispreţul faţă de onorurile umflate şi nepotrivite cu situaţiile, după cum abia acum au putut ei să dea glas indignării în faţa nedreptăţilor şi, concret, a privilegiilor.
Astăzi termenul de onoruri are un prestigiu dubios, tocmai pentru că a fost prea des avut în vedere de ariviştii ce doreau să pecetluiască prin forme lucitoare şi de multe ori bănoase o recunoaştere socială forţată doar de presiunea puterilor. Dar, dincolo de sensibilitatea faţă de sociologia fenomenului, ceea ce nu au înţeles semnatarii documentului oficial – şi astfel au creat şi confuzie în mintea beneficiarilor de diplome şi o impresie proastă despre universitate ca atare – a fost că onorurile moderne se dau numai în urma faptelor deosebite. Ca urmare, o diplomă de absolvire nu asigură onoruri, ci drepturile legate de exercitarea ocupaţiei respective conform legilor. De onoruri beneficiază individul, în urma realizărilor sale, şi nu o categorie socială sau ocupaţională: deoarece societatea are nevoie şi de brutari şi zugravi şi de ingineri şi filosofi, toate aceste ocupaţii sunt la fel de onorabile şi toate, desigur, se îndeplinesc în urma absolvirii şcolilor şi stagiilor de pregătire.
Dar dacă este aşa, şi dacă, trebuie subliniat, cuvintele se folosesc pentru a transmite diferenţele specifice dintre lucruri, ce rost a mai avut specificarea „onorurilor” în diploma respectivă? Încă o dată, în perspectivă modernă, toate ocupaţiile şi şcolile sunt onorabile, adică suscită şi permit îndeplinirea la cote înalte de calitate a activităţilor legate de acele ocupaţii. Onorabilitatea este posibilitatea deschisă ca ceva/cineva să fie onorat. Dar transpunerea în realitate a onorabilităţii – dincolo de discuţiile de principiu despre utilitatea, frumuseţea şi aprecierea socială a domeniilor, ocupaţiilor şi şcolilor – implică recunoaşterea socială numai faţă de valoarea dovedită a individului. Arătând că nu cunosc aceste diferenţe specifice, semnatarii diplomei au indicat că, pur şi simplu, nu au proprietatea cuvintelor.
În ceea ce priveşte al doilea termen, el nu poate fi folosit „în locul” celui al drepturilor: nu numai pentru că privilegiile semnalizează un fenomen anacronic şi răsturnat şi moral şi politic de revoluţiile moderne, ci pentru că ele semnifică încălcări ale poziţionărilor egale ale oamenilor, încălcări ale drepturilor moderne. Dacă, prin absurd, în societatea noastră modernă „privilegiul” ar înlocui „dreptul”, cum toţi au drepturile de cetăţean, toţi s-ar bucura şi de aceleaşi privilegii. Dar, deoarece, şi etimologic, privilegiul este, simplificând, o abatere de la dreptul egal, o inegalitate în considerarea oamenilor (deci unii au şi alţii n-au privilegii), privilegiul nu este acelaşi lucru cu dreptul: deci, pe de o parte, oamenii au aceleaşi privilegii din moment ce au aceleași drepturi, iar pe de altă parte, având privilegii, ei trebuie să le aibă faţă de alţii care nu le au; nu e caraghios? Dar cine sunt acei alții care nu ar avea privilegii, ci doar drepturi? Iată că termenul de „privilegii” din diploma respectivă nu denotă decât neclaritatea din limba, deci din gândirea, semnatarilor documentului. Este evident că ei nu au proprietatea cuvintelor. Dar poate ei fac, şi încă bine, mai mult decât pot exprima?
Din păcate, nu. Ei nu sunt nişte Moromeţi care s-ar afla în faza tăcerii deoarece de abia învaţă să înţeleagă lumea: ei vorbesc, cu suficienţa autorităţii ce nu discută ci dă sentinţe, despre orice şi li se pare că „au expertiză” despre totul. Rezultatul este nu numai brambureala demonstrată de lipsa de proprietate a cuvintelor. Ci şi o accentuare a formalismului şi găunoşeniei în conducere. Susţinând acest formalism, aşadar golind de sens formele democratice, birocraţia nu urmăreşte decât perpetuarea poziţiilor sale. Chiar cu preţul ridicolului din discursurile şi documentele sale.