Sfânta necunoscută

 de Iris A. Knieling

          Arată ca o icoană: Ăsta a fost primul lucru la care s-a gândit, dar nu a spus nimic pentru că totul avea ceva atât de serios, încât nu îndrăznea să tulbure liniștea care se lăsase în jurul ei. Denis o întinsese pe bancheta din spate și el s-a așezat pe bordură. Îi vedea tălpile goale, picioarele acoperite cu un hanorac și trupul ascuns sub tricoul lui. Stătea cu mâinile în laterale și capul îi cădea într-o parte. Era mai frumoasă decât o văzuse vreodată. Cineva a apărut de nicăieri și s-a aplecat deasupra ei. Picăturile de apă îi alunecă pe obraji și i se strâng în interiorul urechii. I-ar fi plăcut să locuiască acolo, chiar pe lob și să atingă apa cu vârfurile degetelor. A scos telefonul și, fără să observe nimeni, i-a făcut o poză. Înainte să vină salvarea, a profitat de agitație și s-a aplecat să îi sărute picioarele. În spatele mașinii soarele era violet;

          După ce au luat-o, a deschis telefonul. La început s-a gândit că poate era MDA-ul, dar părea mult prea real. În poza, se vedea fata cu tălpile spre el, mâinile îi cădeau delicat pe lângă corp, iar capul era înconjurat de o aureolă luminoasă. Le-a arătat și celorlalți, ca să fie sigur că nu își imagina. Toți au rămas fără cuvinte și i-au cerut poza. Până seara, toată lumea din oraș știa că murise o sfântă.

*

          Nu am vrut niciodată să mor și totuși pare că e cel mai important lucru pe care l-am făcut în viața mea. Bătrânele îmi sărută poza, sunt flori și candele peste tot, întreg orașul plânge pentru mine și totuși, nimeni nu îmi știe numele. Mă plimbă prin oraș, iar mulțimea strecoară lângă mine bilețele cu cele mai intime dorințe, cineva ține un discurs în depărtare, dar nu înțeleg ce spune. E ciudat cum cele mai neașteptate lucruri se îndeplinesc. Era vara în care am rămas fără aer. Întinsă printre creioanele colorate, îi vedeam umbra deasupra mea și corpul meu nu îmi mai aparținea. M-am întors spre caiși și am închis ochii. M-am rugat și dumnezeu mi-a spus că sufletul meu e altfel decât al celorlalți. În acel moment am știut că trebuie să mă călugăresc și să duc o viață de înger, dar cât trăiești ești orb. Mă rugam ore întregi și plângeam cu capul lipit de podea, până când am tăcut și am realizat cât de liniște e în jurul meu. Atunci am simțit că sunt doar o fată într-o cameră goală și jumătate din lucrurile la care visez sunt doar închipuiri. Mi-am dat seama că vreau să fiu briliantă în ceva simplu, pe care toată lumea îl înțelege și, aparent, cel mai bine mă pricep la a fi moartă. Simt mâinile lor deasupra și plânsul sfâșiat. Te rog, te rog vindecă-mă, iartă-mă, adu-i alinare lui... Mă chinui să mă rog pentru ei, dar în mine nu e nimic, în afară de o liniște profundă. Îi simt mai aproape, cum se țin de mine, mă strâng la piept cu disperare, aud aparatele de fotografiat, reporterii cum vorbesc și muzica cum cântă în surdină. Din senin se face liniște. Vin câte unul lângă mine, îmi ating mâna, se apleacă cu capul pe pieptul meu și îi ascult. Nimic nu rămâne ascuns. Aud mereu aceleași lucruri, doar că sunt alți oameni, alte locuri, nimeni nu îmi ascunde nimic, toți plâng și mă roagă să îi iert. Vreau să îmi întorc capul, să îmi acopăr urechile să nu îi mai aud, dar nu cum să scap, sunt peste tot și vor veni lângă mine la infinit. S-a deschis din nou ușa, dar de data asta e liniște. Nu îmi spune nimic. Îi simt lacrimile reci pe tălpi.

          -Iartă-mă.

          Sunt doar cuvintele lui, dar simt cum devin ușoară. Capela, acoperită cu poza mea, se face tot mai mică, nu mai simt mirosul sufocant al crizantemelor și al lumânărilor, zgomotul lumii se împrăștie, treptat încep să uit și simt cum nimic nu mai rămâne ascuns. Sunt atât de aproape de lumina aia de care vorbește toată lumea și încep să râd, incontrolabil, pentru că, de fapt, nu îmi mai pasă de nimic din toate astea.