[pricinaşul de serviciu]
Se dedică acest eseu lui Emil Lungeanu
de Radu-Ilarion Munteanu
Scriitoarea americană Ayn Rand s-a născut ca Alisa Zinovievna Rosenbaum, în 1905, la Sankt Petersburg, Rusia, într-o familie burgeză. Farmacia tatălui său a fost confiscată de puterea bolșevică instalată din toamna lui 1917. A studiat istoria la Universitatea de Stat din orașul natal (devenit Petrograd sub guvernul Kerenski, apoi Leningrad). Exmatriculată de autoritățile bolșevice, în pragul absolvirii, apoi reintegrată la protestul unor oameni de știință străini, absolvă cursurile în 1924. Următorul an studiază la Technicum, pentru artele ecranului. Absolvind cu un eseu despre actrița poloneză Pola Negri, primul ei text publicat. Decide să-și asume numele profesional Ayn Rand, cu care semnează, din acel moment, tot ce publică. Numele Rand e o prescurtare a numelui de familie primit la naștere.
Către finele lui 1925 primește o viză pentru a-și vizita niște rude din Chicago. Ajunge la New York pe 19 februarie 1926. Decisă să rămână în SUA, petrece cânteva luni la rude, în care timp învață engleza. Apoi de mută la Hollywood. Îl întâlnește pe Cecil B. De Mille și lucrează în echipa de scenariști la filmul acestuia, Regele regilor. În cunoaște pe actorul Frank O’Connor, cu care se căsătorește pe 15 aprilie 1929, devine rezident permanent American în iulie 1929, iar pe 3 martie 1931 primește cetățenia. Încearcă să-și aducă familia, dar aceasta nu primește permisiunea de emigrare.
Primul succes a fost vânzarea, în 1932, către Studiourile Universal, a unui scenariu intitula Păunul roșu, care n-a fost niciodată produs. Drama Noaptea de 16 ianuarie, jucată la Hollywood în 1934, fu un succes anul următor pe Broadway. În fiecare seară se alegea un juriu dintre spectatori și se juca un final decis de acest juriu. Un experiment similar l-am întâlnit la casa Studenților, în primavara lui 1968, în regia lui Andrei Șerban. Pentru țara noastră fusese o inovație. După plecarea regizorului, n-a mai fost niciodată reluat experimentul. Cum familia se mutase în decembrie 1934, la New York, scriitoarea a putut opera revizuri ale spectacolului pe Broadway.
Primul roman al scriitoarei este Noi, cei vii. Socotit semi-autobiografic. Acțiunea se petrece în URSS. Publicul îl privește cu rezerve, editorul îl scoate din producție, dar… edițiile europene continuă să se vândă. Adaptează narațiunea pentru scenă, dar pe Broadway spectacolul se închide după mai puțin de o săptămână. După succesul celorlalte romane, autoarea lansează, în 1959, o ediție revizuită. Care se vinde în peste 3 milioane de exemplare. Tema romanului e mai amplă, lupta individului cu statul. Mai târziu va explica lipsa de legătură dintre eroină și persoana sa, mediul acțiunii fiind doar exemplificator pentru filosofia sa.
De fapt această dinamică e o caracteristică a întregii opere de ficțiune a sciitoarei. Ȋn 1942, compania italiană Scaalera Film, susținută de regimul Mussolini, produce și lansează filmul în două părți, Noi, vivi și Addio, Kira, bazat pe roman, fără acordul scriitoarei. Deși numele acesteia apare pe generic, coscenaristă. Protagoniști, actori de prim plan ai perioadei, Alida Valli și Rosano Brazzi. Ducele a salutat inițial filmul, oprindu-se la aparența anticomunistă. Dar publicul a înțeles fondul general și a umplut sălile. Circulau fraze precum Noi, morti, cu referire la prima parte și Addio, Lira, cu privire la partea a doua. După 5 luni, Mussolini a ordonat interzicerea difuzării filmului (vezi https://cartier.md/gheorghe-erizanu/noi-cei-vii/). Concomitent cu vânzarea în Europa interbelică a romanului, episodul italian, deși datorită lipsei acordului autoarei pentru ecranizare, a semnificat o victorie a filosofiei ce urma să fie dezvoltată în timp.
Lucrând la Izvorul, primul ei best seller, se întrerupe, în 1937, pentru a scrie Imnul. Gândise ideea în adolescență, în URSS ca piesă de teatru. O abandonase după emigrare, dar o reconsideră după lectura unei povestiri cu acțiune în viitor, în The Saturday Evening Post. Scrise romanul în vara lui 1937, cu intenția de a fi publicată într-o revistă (așa a debutat si Asimov). La sugestia agentului său, propuse textul unei edituri. Fu respinsă. Miss Rand nu înțelege socialismul, fu sentința publică. Romanul fu publicat, în 1938, la Editura engleză Cassel. Se repeta istoria. În USA fu publicat abia după ce Izvorul devenise best seller.
Romanul e o ficțiune distopică, în care individul și individualismul sunt suprimați. Titul inițial era Ego. Leonard Peikoff, moștenitorul scriitoarei, explică schimbarea titului: Este o odă adusă egoului.
Izvorul, apărut în 1943, este primul succes literar al scriitoarei. Nu sunt publicate cifrele vânzărilor. Teza ei doctrinară începe să se clarifice. Eroul, un arhitect individualist, pe nume Howard Roarke, nu face nici un rabat convingerilor sale, este atacat de forțe conformiste și învinge surprinzător într-un proces în care se apără singur. Romanul este ecranizat în 1949 de compania Warner Bros în regia lui King Vidor, cu Gary Cooper în rolul principal. Regizorul se gândise la cuplul Humphrey Bogart-Lauren Bacall, dar autoarea, care a semnat și scenariul, l-a preferat pe actorul al cărui profil interpretativ de erou s-a dovedit, până la urmă, o soluție mai adecvată.
Ayn Rand a scris puțină literatură de ficțiune. Ultimul roman, Revolta lui Atlas (trauducerea literală a tilului original, Atlas shrugger, ar fi Atlas a dat din umeri) apare în 1957. Autoarea își duce aici și acum la ultima consecință filosofia proprie – pe care a numit-o obiectivism. Structura deosebit de complexă poate fi considerată roman SciFi, ficțiune distopică, ficțiune filosofică, narațiune simbolistă, chiar mister. O grupare de elită, structurată în jurul unui geniu tehnic, poate bloca motorul economic al lumii. Trei personaje se disting: John Galt (geniul tehnic), Dagny Taggart (lideră a companiei care nu se lasă învinsă) si Henry Rearden (inventatoul unui material cu proprietăți unice).
Vorbind despre roman, din perspectiva unei anume distanțe, autoarea apreciază că precedentul, Izvorul, cu întreg ecoul și coerența sa, e, de fapt, o introducere la Atlas. În fond e un fel de-a spune public, indirect, că și-a încheiat astfel cariera de scriitor de ficțiune.
Romanul a fost ecranizat târziu, în 3 părți – 2011, 2012 și 2014. Trei regizori – Paul Johansson (care joacă si rolul John Galt în prima parte), John Putch, James Manera. Personajul Dagny Taggart e jucat de 3 actrițe diferite în cele 3 părți.
N-am găsit date asupra timpului consumat de autoare pentru a scrie cele aproape 1200 pagini ale romanului. Cu tot cu documentare, probabil ani de zile.
Până în 1984 (la 2 ani după dispariția autoarei) se vânduseră 5 milioane de exemplare, iar în 2022 numărul vânzărilor atinsese 10 milioane în toată lumea. Nu cunosc numărul traducerilor în alte limbi. Oricum, în cei 25 de ani cât a mai trăit, a scris doar nonficțiune, dezvoltându-și concepția doctrinară și a activat public intensiv. La producerea și difuzarea primului din cele 3 filme trecuseră 29 de ani de la trecerea ei în neființă. M-am întrebat de ce aprecierea publică a filmelor (notificată de imdb.com) e mediocră: 50-60%. Văd două motive. Spectatorii de cinema s-au schimbat radical după 2000, ca să nu spun că au scăzut în calitate. Filmele sunt întrucâtva prea compexe pentru publicul la zi. Dar aflu cu nedisimulată surprindere că Roger Ebert, criticul meu preferat de cinema, scria despre primul film că a fost cel mai anticlimactic non-eveniment de când Geraldo Rivera a pătruns în seiful lui Al Capone. Ȋn ciuda unor critici negative, devenise un best seller internațional. Semnificativ, el poartă dedicația Lui Frank O’Connor. De altfel, titlul acestui roman i-a fost sugerat scriitoarei de soțul său. A murit la 3 ani după el și a fost înmormântată în același cimitir newyorkez, aproape de mormântul lui.
Deloc de mirare, după încheierea romanului, Rand a suferit o depresie severă. Posibil motivul pentru care a pus capăt elaborării de ficțiune, concentrându-se asupra popularizării prin conferinte publice și scrieri de gen a ceea ce a numit obiectivism.
A adoptat numeroase poziții publice cu privire la probleme ale zilei. Unele formal contradictorii, dar la analiză logică dovedindu-se raționale. Decurgând consecvent din primatul pe care l-a adoptat și concervat toată viața primatului rațiunii. Un singur exemplu din numeroase: s-a declarat împotriva războiului din Vietnam și a serviciului militar obligatoriu, dar simultan a condamnat numeroșii evazioniști ai acestuia numindu-I fără echivoc vagabonzi. De reținut, a susținut Israelul în războiul de Yom Kipur, pe care l-a numit lupta oamenilor civilizați contra sălbaticilor. A susținut candidați conservatori la președinția USA, cu toții perdanți. Vezi https://www.scribd.com/document/474925000/Revolta-lui-Atlas.
E de presupus că l-ar fi susținut și pe Ronald Reagan. De ce n-a făcut-o? era epuizată fizic și, cumva, mental? Nu, deoarece la momentul decesului lucra la o adaptare pentru televiziune a romanului major. O vor fi influențat eșecurile susținerii candidaților perdanți? Nu găsesc argumente în bibliogafia la îndemână via internet. Dacă mi-am pus întrebarea, mă văd obligat să vin cel puți cu o ipoteză. Afară de banalitatea că l-o fi susținut fără să lase urme pe internet. Îmi vine o idee creață, de humor forțat. Dar care duce la o idee fundamentală despre personajul Ayn Rand: poate Ronald Reagan (a cărui contribuție la lansarea carierei literare a lui Tom Clancy e documentată) n-o fi fost, în mintea exclusivistă și pretențioasă a singularul nostru personaj… îndeajuns de conservator.
În 1985, la 3 ani dispariția ei, Leonard Peikoff și Ed Stinner au lansat înstitutul Ayn Rand.
În 1964 e publicată o colecție de eseuri pe marginea obiectivismului, sub titlul Virtutea egoismului.
În 1999 fu lansat un film Pasiunea Ayn Rand-ei, legat de un episod, de altfel unicat, din biografia ei. Regizorul a mărturisit că scriitoarei nu i-ar fi plăcut filmul.
Obiectivismul poate fi redus la o apoftegmă: Egoismul rațional e o virtute; altruismul (autosacrificiul) e un viciu.
Altă frază esențială din catehismul (sic) Randian (Ayn Rand a fost atee): Omul care nu se prețuiește pe sine însuși, nu poate prețui nimic și pe nimeni.
Și pentru a spune „te iubesc” trebuie mai întâi să fii capabil să spui „eu”.
Dar, de departe, cea mai interesantă frază este definiția: Libertate: A nu cere nimic. A nu aștepta nimic. A nu depinde de nimic.
DE CE?
Nikos Kazantsakis a fost toată viața un om de stânga. Ca scriitor, modelul e cu ceva mai complicat. Dar nu despre el discutăm acum. Pe citadela capitalei cretane, Iraklio, mormântul său auster iese în evidență prin simplitate. O cruce lipsită de orice ornamente, cum ai vedea într-un fost câmp de bătălie, pe un piedestal paralelipiped dreptunghic. Pe care sunt scrise cele 3 versete simbolice: Nu mi-e teamă de nimic, nu sper nimic, sunt liber.
Sigur că frazele nu sunt și nu puteau fi identice. Dar au un ce comun. Ayn Rand a fost un om de dreapta. Extreme care se ating într-un pol straniu? Ce e mai ciudat e că ambii au fost influențați de numeroase surse. Dintre care una comună: Friederich Nietzsche.
Dacă Ayn Rand a avut contestatari în viață, nimic mai firesc. Orice personalitate accentuată (în sensul lui Karl Leonhard) n-are cum să nu aibă contestatari. Că a avut peste 37 milioane de cititori, cu numai 4 romane, nu-i de colo. Dar ce e lipsit de orice îndoială e ca a fost un personaj cum e greu, foarte greu de conceput mai opus globalismului neomarxist care cucerește – și otrăvește – lumea.
Și, în încheiere, un gând paradoxal: Pentru a fi născut o personalitate de calibrul lui Ayn Rand, URSS trebuia inventată.
#Notă
Să precizăm că toate traducerile în română aparțin Editurii CARTIER din Chișinău.