de Sorin-Mihai Grad
S-au împlinit douăzeci de ani de la primul număr al e-revistei noastre și nimănui nu pare să-i pese. Cea mai veche e-revistă culturală românească cu activitate neîntreruptă e ignorată la împlinirea a două decenii de apariție continuă. Dacă nu-mi aminteam eu, e foarte posibil ca această aniversare să fi trecut neobservată și poate că ar fi fost mai bine așa. EgoPHobia n-a apărut pentru ca noi să primim o telegramă de felicitare de la Ministerul Culturii sau urări automate de la vreun algoritm al cine știe cui.
Deși spera, pe alocuri chiar promitea, EgoPHobia nu a declanșat nici o revoluție. Apare cu regularitate, publică materiale selectate [destul de dur] dintre cele primite pe adresa redacției, este citită și uneori pomenită, ce să ne mai dorim? Până la urmă acestea sunt activitățile tipice unei reviste culturale. Ce revoluție să fi declanșat într-o țară în care ultimeia i se cam ia această etichetă, deși schimbarea de regim adusă de ea a fost însoțită de mii de victime? Într-o țară în care o mie de exemplare vândute dintr-o carte de literatură este un eveniment editorial, iar cărțile în format electronic sunt mai degrabă curiozități decât să reprezinte procente consistente din aceste vânzări? Într-o țară în care librăriile dau faliment într-o veselie, iar când n-o fac plătesc doar din când în când ce datorează editurilor, care uită deseori să achite drepturile de autor?
Chiar dacă acestea sunt de fapt simbolice. Dacă e să ne luăm după informațiile publice, numărul scriitorilor de limbă română care pot trăi de pe urma operelor lor literare e alcătuit dintr-o singură cifră. În rest, scriitorii se citesc între ei, dacă se citesc, scriu când apucă, publică cum pot și speră la vremuri mai bune, care se încăpățânează să nu vină. Ce ar însemna o revoluție în acest domeniu e liber fiecare dintre noi să-și imagineze.
Dar, oricâte pretexte să disperăm ne-am găsi, avem altceva mai bun de făcut. EgoPHobia merge mai departe, continuându-și drumul de deja două decenii. Am debutat scriitori, am încurajat, am și descurajat, am cunoscut tot felul de oameni cu care probabil că nu ne-am fi intersectat altfel, și, în principiu, am ajutat oricând am putut (cine ar fi crezut că o scrisoare de la EgoPHobia poate fi crucială pentru ca un autor care a publicat la noi să primească viza necesară a se refugia într-o țară mai sigură?).
Iar dacă totuși așteptați o revoluție de la noi, nu renunțați la speranță. Cele mai adevărate revoluții vin pentru că le-a sosit vremea, nu ca urmare a unor pregătiri minuțioase sau a hazardului. Noi rămânem pe baricade și sperăm că vom fi suficient de conștienți ca să o recunoaștem pe a noastră. Chiar dacă nu va veni niciodată.