[cuvinte afurisite]
de Mihai Bogdan Lupescu
Munca n-a fost întotdeauna țelul de viață al omului decât în măsura în care trebuia să-și asigure existența. Superstițiile, tradițiile și religia erau aspirații mai înalte. N-a scăpat de niciunele.
Munca, liberă sau forțată, n-a fost plătită întotdeauna și acest prost obicei se menține în multe cazuri și azi. Și nu vorbim de plata corectă, ci de cei care muncesc și nu sunt plătiți, sau rămân fără contribuțiile la sănătate și pensii. Sunt multe de spus aici, dar rămân la părerea lui Orson Welles că „nimeni nu primește dreptate; oamenii primesc doar noroc sau ghinion”. Și când ai parte doar de legile injustiției, ca în România, nu te poți numi norocos.
Societatea este interesată, în cea mai mare măsură, ca să nu spunem exclusiv, de indivizii activi, apți de muncă. Ei sunt cei care contează, în beneficiul propriu, dar și al celorlalți, pentru că sunt aducători de venit la butoiul danaidic al statului și al fondurilor de pensii.
Nu poți face în viață numai ce vrei sau ce-ți place, ar fi idealul traiului pe pământ. Eu la asta am visat, cât am putut, desigur. Când munca se confundă cu pasiunea sau cu plăcerea înseamnă că ți-ai atins dulcea perpetuitate a existenței. Nici nu simți că muncești.
Mai există, ca întotdeauna, și a treia cale, pe care o auzisem vag, în adolescență, de la un american și, la fel cum scria de curând RACHEL SUMMER SMALL (DAILYMAIL.COM) despre un cercetător în știința datelor cu un doctorat în matematică aplicată și computațională care a economisit suficienți bani pentru a se „pensiona”, adică a renunța la muncă la 36 de ani. Un om norocos.
Omul este un animal social, care, dacă este un om norocos, devine un animal pensionar. Primește și bani spre deosebire de celelalte animale domesticite, care, când ating vârsta pensionării sunt expediate direct la adăpostul de animale. Pensionarii neputincioși, când devin o povară sau când nu mai au pe nimeni să le poarte de grijă, dacă pensia le permite sau au pe cineva care să suporte cheltuielile, își pot găsi ultimul refugiu la căminul pentru bătrâni. I se mai spune și azil. Dreptul la azil. Dreptul de azil este altceva. Dar, și aici, după cum ați văzut cazurile înfiorătoare prezentate la posturile TV, pericolele nu-i ocolesc pe bieții oameni expuși la infern. Adăposturile sunt pentru sărmanii care nu mai au nimic în afara străzilor, de fapt a trotuarelor. Mulți preferă să-și facă propriul culcuș pe trotuar, într-o clădire părăsită, la ușa alteia sau într-un parc și chiar refuză un loc într-un adăpost chiar și pe o vreme vitregă.
Pensionarii pot fi activi și după retragere, unii, mai speciali ca alții, se pensionează la 45-50 de ani ca să lucreze iar la stat. Salarii obscene, pensii obscene și, peste ele, iar salarii obscene care subțiază bugetul și PIB-ul. Dar ce mai înseamnă azi obscen? Cea mai bună răzbunare a pensionarului obișnuit este să trăiască mai mult decât pensionarul special.
Problema pensiilor speciale și a salariilor nesimțite de la stat degeaba se poate rezolva simplu. Parlamentul trebuie să elaboreze, în regim de extremă urgență, o lege prin care oropsiții celor două orori naționale să-și facă propriile contribuții și impozite că salariile și le fac deja.
Pensionații nespeciali pot fi activi fără simbrie, adică sunt bone la nepoți. Pot fi activi, și-și, să spunem, adică mai gospodăresc pe lângă propria casă, cu sau fără profit sau, semiactivi, adică se plimbă de colo colo, fără rost.
Dacă o fac doar prin casă, ca niște hikikomori, e mai de preferat, dar dacă bănănăie pe drumuri și prin mijloacele de transport, nu sunt prea bine priviți de „muncitori” sau de „trântori” care n-au împlinit vârsta retragerii și cu atât mai puțin pe cea a înțelepciunii. De educație și bun simț nici nu poate fi vorba. Și mai sunt, din păcate, cei inactivi, sub diferite forme, în diferite grade, din diferite motive. Cui îi pasă de ei? Cui prodest? Pensionarii, în general, sunt de prisos, niște încurcă-lume. Nu sunt băgați în seamă nicăieri, cu excepții în anumite țări, de anumite culturi și civilizații. Altfel sunt statistici.
Două exemple din România „din vremurile bune”.
Poate că unora numele lui A.D. Xenopol (1847-1920) le spune ceva. Profesorul lui Nicolae Iorga și-a făcut studiile la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași (1867-1871) și Collège de France.
Filosof al istoriei de talie mondială, economist, pedagog, sociolog, scriitor, profesor de istorie și Rector al Universității din Iași, membru al Academiei Române, membru titular al Academiei de Științe Morale și Politice din Paris și vicepreședinte al Societății de Sociologie din Paris și multe altele.
Opera sa fundamentală, „Istoria românilor din Dacia traiană”, 6 volume, a fost prima sinteză a istoriei poporului nostru. El a fost dovada-victimă a unei Românii a-nor-ma-le. Bolnav fiind, și apelând de mai multe ori(!) la ajutorul autorităților, a primit o pensie exact după câteva ore de la deces! La 73 de ani, nu la 43!
Al doilea exemplu, unul feminin. Elisa Leonida Zamfirescu (1887-1973), cu frați celebri și ei, a fost prima femeie inginer (chimist) din Europa, absolventă a Academiei Tehnice Regale din Berlin – Charlottenburg, în 1912. S-a întors să lucreze în România, și la vârsta de 52 de ani, când avea dreptul legal la pensie, a renunțat, optând numai pentru salariu, continuând să lucreze până la 75 de ani! Ce spuneți? Ați vrea? Faceți vă rog comparația cu ce există azi, doar în profesiile de mai sus…
Pensionarii sunt la mare căutare doar în „industria ospitalieră” cum se numește acum și sunt atractivi pentru „industria hospitalieră”, de la hospital, unde depun șpăgile aferente nesătuilor din sistem sau „hoț-pitalieră”, pentru că pot contribui la bunăstarea afaceriștilor din domeniu, și în cea a înșelătoriei la telefon. Și, bineînțeles, pentru „industria electorală”, la urnele de vot, să nu le confundăm cu cele de altă folosință, eternă. Pensionarul este cel mai ușor de mituit electoral, când se lipește instantaneu de pânza de păianjen a escrocului de guvernant-candidat. Eulogie și Euharistie de alegeri.
România nu este un loc bun în care să fii pensionar, la fel cum, tot aici, spitalul nu este locul potrivit în care să fii bolnav și nici teritoriul adecvat unde să fii cinstit dacă nu ești și prost, parafrazându-l pe Twain.
Hai să facem o incursiune în timp să vedem „Cum a fost inventată pensionarea” (2014) comentând articolul autoarei, Sarah Laskow, www.theatlantic.com/.
Ideea de sprijin financiar la bătrânețe administrat de guvern pentru membrii mai în vârstă ai societății era legată de speranța de viață. Cu alte cuvinte, pensie.
Ideea a fost prezentată pentru prima dată în 1881, la inițiativa lui Otto von Bismarck (1815-1898), de către primul împărat al Germaniei, Wilhelm I von Hohenzollern (1871-1888) într-o scrisoare revoluționară către Reichstag, Parlamentul Germaniei. Ideea era radicală pentru că pe atunci oamenii pur și simplu nu se pensionau. Dacă erai în viață lucrai la stăpân sau, dacă aveai o moșie, lucrai pentru tine. Von Bismarck a făcut această mișcare pentru a promova bunăstarea lucrătorilor, pentru a menține economia germană în funcționare la maximă eficiență, dar și pentru a scăpa de presiunea oponenților socialiști. Credeați că atunci nu erau socialiști?
A durat opt ani, dar în 1889 Germania a devenit prima națiune din lume care a adoptat un program de asigurări sociale pentru bătrânețe, pentru cetățenii cu vârsta peste 70 de ani, dacă ar fi trăit atât de mult. Sistemul german prevedea beneficii contributive de pensie și beneficii de invaliditate. Participarea era obligatorie și se luau contribuții de la angajat, angajator și guvern.
Împreună cu programul de compensare a lucrătorilor înființat în 1884 și cu asigurarea „de boală” adoptată cu un an înainte, aceasta le-a oferit germanilor un sistem cuprinzător de securitate a venitului bazat pe principiile asigurărilor sociale. Vor adăuga asigurarea de șomaj în 1927, făcând sistemul lor complet.
Din lucrarea lui P. Brett Hammond ș.a. „Pension Funds and Sustainable Investment: Challenges and Opportunities”, Spring 2023, aflăm că acea vârstă de pensionare era aproape aliniată cu speranța de viață din Germania acelor ani.
Pensiile militare fuseseră acordate de mult timp soldaților care își riscaseră viața. Chiar și după pensionare, cei mai mulți oameni au lucrat până au murit.
În Statele Unite, începând cu mijlocul anilor 1800, anumiți angajați municipali – pompieri, polițiști, profesori, mai ales în orașele mari – au început să primească și pensii publice. În 1875, compania American Express a început să ofere pensii private. Până în anii 1920, o varietate de industrii americane, de la căile ferate la petrol până la bănci, promiteau muncitorilor lor un fel de sprijin pentru ultimii ani. Cele mai multe dintre aceste programe de pensii fixau vârsta de pensionare la 65 de ani. Speranța de viață pentru bărbații americani era de aproximativ 58 de ani la acea vreme. Până în 1960, speranța de viață în America s-a apropiat de 70 de ani.
În 2024 americanii au ajuns la părerea că ești prea tânăr la 65 de ani ca să te pensionezi. Larry Fink, președintele consiliului de administrație al gigantului financiar BlackRock Inc, a semnat o scrisoare către investitori pe 26 martie 2024, în care făcea o pledoarie pentru regândirea pensionării: „cât trăim după ce nu mai muncim?” „Când oamenii trăiesc în mod regulat peste 90 de ani, care ar trebui să fie vârsta standard de pensionare?”, întreba Fink. În Japonia, spune Fink, 12,5 milioane de oameni sau 10% din populație au trecut de vârsta de 80 de ani. Ceea ce probabil nu știe sau nu spune este că japonezii ies la pensie la 60 de ani nu la 65 ca în USA.
Asta îl roade pe marțafoi, că sunt oameni care trăiesc mai mult, „prea mult și este un risc pentru economia globală, trebuie făcut ceva…”, cum ar fi declarat în 2018 Christine Madeleine Odette Lagarde, 68 de ani, președinta BCE, fostă directoare FMI.
Vedeți cu ce se ocupă finanțiștii? La lefurile și profiturile și beneficiile pe care le iau, vor să fie siguri că nu se vor sfârși niciodată și ei vor trăi veșnic.
Parcă îl aud pe nemuritorul Isărescu la 75 de ani.
Dar ce să ne mai mirăm când alți homicizi cunoscuți, Kissinger (mort la 100 și câteva luni), Attali (81) și alți siniștri râvnitori la exterminarea celor ajunși la senectute, se gândesc și la o împuținare a populației globului sub 500 de milioane! Nu și-a exprimat niciunul dorința de a fi eutanasiat după 65 de ani.
Cum trăim după ce nu mai muncim? Cu ce (pensie)?
Astea sunt adevăratele întrebări.
Speranța de viață și speranța de pensie sau speranța de a mai avea pensie când atingi vârsta, înainte să-ți consumi speranța de viață. Sunt norocoși cei care azi sunt pensionari pentru că vârsta de pensionare va depăși speranța de viață. Vor fi păstrate câteva exemplare, bine conservate pentru muzeul universal al pensionarului.
În 2020, speranța de viață în România a început să scadă, coborând la nici măcar 73 de ani în 2021 și redresându-se la 75 de ani în 2022. În prezent, rămâne cu mai mult de 5 ani sub media europeană.
Ajunși la pensie poate ne-ar plăcea să repetăm istoria personală, sau doar partea ei frumoasă, dar se spune că numai cei care nu (și-)o cunosc sunt condamnați s-o repete. Dar dacă au uitat-o? Nicio șansă. Istoria nu se repetă, se reinventează.
Parcă nimic nu mai este în siguranță, nici locul de muncă, nici locul de „de pensie” (în curând se va da examen pentru un loc de pensionar!), nici locul de veci, nici legea, nici proprietatea, nici libertatea, nici educația, nici justiția, nici sănătatea, nici viața, atunci când Parlamentul se află în sesiune, adică „în treabă”. Câtă dreptate aveau și Țuțea și Twain… Și, totuși, în câteva decenii vârsta limită de pensionare va dispărea.
Omul va putea, datorită progreselor științei medicale, să se autorepare. Va fi mereu sănătos și apt de muncă.
Înainte de ’89 așteptam zilele mai bune, libere, sâmbăta și duminica. Pentru prima dată în lume, săptămâna de lucru de 5 zile a fost introdusă în Franța în 1936, prim ministrul Leon Blum a ales ziua de luni liberă. Azi Franța are 42 de sisteme de pensii! O nebunie franțuzească.
Săptămâna de lucru se micșorează pe zi ce trece. A ajuns la 4 zile. Germania a propus, în noiembrie 2023, săptămâna de 4 zile. Franța începea testarea în săptămânii de 4 zile în primăvara 2024.
Dacă mai adăugăm și alte sărbători la cele existente va dispărea complet și semisăptămâna românească de lucru.
Parlamentarii au trecut demult la săptămâna de 5 ore.
Vor trăi cu toții pensionărește.
Dar, ce să vezi, Grecia introduce săptămâna de 6 zile de la 1 iulie 2024! România a tras cu urechea, cum face la tot ce-i mai rău, și ar vrea să mărească și ea săptămâna de lucru. Noroc că nu o poate mări peste 7 zile.
Toate puterile, instituțiile și funcționarii statului sunt experți în prevenirea și combaterea binelui public și individual.
Acum, toate zilele sunt bune. Toate zilele cad din pom, ca să-l parafrazez pe Nichita.
O zi în plus nu trebuie să fie o grijă în plus. Dacă există fericire la vârsta asta, râsul este cea mai mare. Lucrurile se fac mai încet, important este să nu faci pauze. Tehnologia nu are aceleași șanse să ne facă mai proști în comparație cu cei mai tineri.
În justiție, la fel ca în politică sau în cler, unii sunt IMUNI, alții sunt IMAMI.
Și statul validează persecuția. La fel în cazul firmelor particulare sau de stat care n-au plătit sau nu plătesc contribuțiile la pensii.
Neplata se prescrie după 5 ani(!), când ar trebui să fie imprescriptibilă și penală! Instanțele, criminale, batjocoresc pensionarii care își cer drepturile, ca de altfel pe toți cetățenii „simpli”, „poporul de jos” cum era numit în sec. XIX.
Am niște puseuri de greață mai ceva ca Roquentin din romanul lui Sartre pentru că sunt unul din aceste cazuri.
România este o țară liberă pentru cei care își plătesc taxele, impozitele, asigurările, creditele, facturile și mai sunt cei care trăiesc liber(i) într-o Românie fără taxe, impozite, asigurări, credite, facturi…
Dar pensionarul trebuie să guste și plăceri pe care numai el le poate avea. Se spune că vârsta e doar un număr. Poate, dar nu cred că e un număr întreg, pentru că altfel ar trebui să-l cred pe Kronecker, care încerca să ne convingă că „Dumnezeu a făcut numerele întregi, iar toate celelalte sunt opera omului”. După un timp, vârsta se transformă din număr în mirare.
Fiecare zi a pensionarului este o zi Schopenhauer, adică o mică viață. O „viață” în care nu ai șef, nu ai colegi, nu ai program fix, condică, sarcini de serviciu.
Să ai tot timpul care ți-a rămas, mai puțin decât cel pe care l-ai consumat, numai pentru tine, să nu fii constrâns de niciun plan, să nu fii obligat să te scoli la o anumită oră este mai mult decât o fericire, e puțina parte din viață când te invidiază restul lumii nefericite.
Timpul liber al pensionarului este un privilegiu dacă există ceva cu care să fie consumat și, evident, sursele de consum.
Cineva mi se confesa că ar renunța la fumat, dar înainte voia să știe cum ar trebui să-și umple timpul liber rămas. Pierderea timpului este direct proporțională cu lipsa perspectivei.
O croazieră în jurul cozii nu este o croazieră în jurul lumii. Sunt (și) pensionari care și-au vândut tot și s-au mutat pentru restul zilelor pe o navă care-i plimbă pe mări și oceane, prima cursă de 3 ani jumătate, după care se mută pe alt vas. Trebuie totuși să ai bani mulți.
Pensionarii tereștri sunt primii și cei mai mulți la plata taxelor și impozitelor pentru că ei preferă să facă plata cash și să primească chitanța în mână. Tot ei sunt majoritari la ieșirea nepoților de la școală, să le ducă ghiozdanul și să afle ce se mai întâmplă…
M-am gândit adesea că ar fi mai bine să începem viața de adult cu pensia, pe la 20-25 de ani, și să ne apucăm de „muncă” pe la a doua tinerețe, pe când ies la pensie șmecherii din justiție, armată, poliție, servicii și alte structuri care doar încasează bani, poate chiar în locul lor, și până când te țin puterile.
Pensionari simpli din toate țările, să ne unim!