de Ștefan Toma
— Frică, frică, frică, frică, frică, frică, frică, frică, frică, frică, frică, frică, frică, frică, frică, frică, frică îmi tot spuneam uitându-mă în oglinda care încă mai avea pe ea urmele aburilor dușului pe care tocmai îl terminasem. Intrasem în baie cu gândul că doar un duș îmi mai poate limpezi mintea și mă mai poate scoate din starea oribilă care își făcea ușor, ușor simțită prezența. Speram ca apa și săpunul să mă curețe nu doar de mizeria acumulată în ultimele două zile, ci și cumva pe dinăuntru, ca și cum, pe nesimțite, prin lăuntrul meu apărea un burete abraziv care îmi umbla prin inimă, plămâni, îmi despărțea toate țesuturile moi și mima mișcările pe care le făceam pe piele doar cu mâinile, făcând-o mai bine totuși decât mine, dintr-un loc unde durerea era tăcută, dar constantă. De multe ori, un duș mi-a rezolvat apăsările pe care le simțeam, îmi lua de pe frunte greutatea aia care, deși nu se vedea, știam cu siguranță că e acolo. O simțeam apăsându-mi pe frunte în jos înspre sprâncene, care deveneau, fără dorința lor, un fel de dig ca nu cumva să îmi cadă greutatea aia peste față.
Nu știu unde se ducea după aia, poate se sfărâma în bucățele mici, ca un fel de firimituri ale minții, și se duceau spre gura dușului, unde, înainte să plonjeze prin țevile pe care eram sigur că mișunau gândaci mari și negricioși, aveau să se prindă într-o horă perfect sincronizată. Și când ieșeam, după ceea ce putea să pară un ritual, mă simțeam mult mai bine. Nu mai era cazul. Nu de data asta.
Ajunsesem să repet cuvântul ăla in fața oglinzii, probabil pentru că ultima mea redută dăduse greș și atunci, în loc să accept poate într-un final, că va trebui să mă înfrunt pe mine însumi, încercam să tot găsesc o soluție, ușoară, rapidă, orice doar să nu fi rămas eu singur cu gândurile mele. În fine, îl repetam și din convingerea pe care tocmai o dobândisem, ceva ce văzusem parcă pe un site de curând, ceva de genul că pe măsură ce repeți un cuvânt, îl dezbraci de orice putere sau de orice însemnătate pe care ar mai putea-o avea. Un fel de tehnică de auto-apărare lexicală. Motto-ul articolului era maxima englezească “Sticks and stones may break my bones but words will never hurt me”. Mi s-a părut îndeajuns de falsă încât am găsit rapid, în urma unei căutări pe Google, că provine de fapt de la un joc de cuvinte pentru copii pe care cineva și l-a însușit și căruia i-a dat cu un pic de poleială stupidă. Dar îndeajuns încât să-i schimbe sensul inițial. Îmi era teamă și speram că dându-i, iată, o voce, tot ce zicea articolul ăla de pe net se va întâmpla întocmai.
— Măcar de-ar fi fost așa ușor, am spus, cu voce tare, un pic descumpănit de faptul că lucrurile chiar nu se întâmplă nu numai cum îți dorești, dar și pe cât de repede ai vrea-o.
Am ieșit din baie cu fruntea încă încrețită de toată greutatea aia invizibilă care nu se dădea dusă. Mă duc să îmi fac o cafea.
Poate, poate.
Încă o cafea, ca să fiu corect. Îmi trec prin cap cuvintele Alinei, care mereu era foarte atentă la câtă cafea beau și care era parcă la curent cu nivelul cafeinei pe care o aveam în sânge, nu cumva să trec de vreo bornă pusă probabil într-un mod absolut arbitrar. Sau nu, dracu’ știe. „Nu te duce dincolo de geamandura cafelei!” o auzeam parcă spunând cu o voce care sigur nu era a ei.
Nu am fost niciodată îndeajuns de curios încât să cercetez care e nivelul optim de cafeină pe care un adult poate să îl aibă în sânge. Mă dădusem bătut atunci când fiecare sursă cita un alt grup de cercetători britanici, care se pare nu se știau între ei, pentru că altfel cum mama naibii venea fiecare cu o altă recomandare și cu o altă teorie despre ce și cum și cât. Sau poate se știau și se bârfeau pe ascuns unii pe alții, râzând de cât de greșit ceilalți au teoretizat care e nivelul optim de cafeină din sânge. Dar Alina e plecată să se vadă cu niște foști colegi de facultate care trec prin oraș și cu care nu s-a mai văzut de mult timp. Mă invitase și pe mine, poate din milă să nu rămân singur acasă sau poate din târșă să nu meargă singură. Nu pot decât să sper că simțul ei care probabil i-ar face pe cercetătorii britanici să fie măcar un pic geloși, nu funcționează la distanță.
Pun o capsulă în aparatul de cafea, apăs butonul pentru espresso și dau drumul la televizor, mai degrabă să îmi îndrept atenția către ceva ce nu era starea de rău care nu se mai dădea dusă. Aparatul începe să-și arunce prin bucătărie zgomotele specifice, ca într-o coreografie a sunetelor atent studiată și exersată minuțios până la epuizare, până la găsirea formei cele mai eficiente de a înlănțui sunetele mecanice care să producă o amărâtă de cafea. „Oare alte aparate de cafea de la marca asta huruie la fel când cineva le apasă butonul de espresso?” mă întreb, privind în gol înspre tv-ul pe al cărui ecran se desfășurau vreo 4 burtiere în același timp. Iau cafeaua și o sorb direct, fără lapte, fără zahăr. De când Alina mi-a spus că mi se văd parcă și mai mult pe corp cei 40 de ani, am luat o atitudine spartană în ceea ce privește dieta. De pe o zi pe alta am renunțat la orice avea zahăr adăugat. Nici nu mă mai cântăresc așa de des, n-am nevoie să mi se readucă aminte că IMC-ul meu e ușor împins înspre zona aia galbenă, care universal înseamnă ceva de genul „Nu ești nici rău, dar nici bine. Ai grijă!”. Dar nu e nici o problemă, are grijă ceasul inteligent de la mână să îmi bată obrazul că poate ar fi bine să nu mai fiu așa stresat (de-ar fi fost așa de ușor de controlat stresul ăsta cronic!) și, poate, o dată pe oră, să mă ridic și să fac câțiva pași.
Pun din nou ceșcuța de cafea la locul ei pe limba de plastic a aparatului și apăs din nou butonul. De data asta, spălătura care umple ceașca e vizibil mai deschisă la culoare, se văd cu ușurință câteva firicele de cafea măcinată care dansează cu mișcări largi pe fundul ceștii. O dau peste cap și îmi dau seama că din greutatea aia care îmi stătea pe frunte au căzut niște bucăți, asemenea unui platan foarte bătrân căruia coaja parcă i se despletește de pe trunchi și i se așterne la bază.
Mă duc în cameră, având clar în minte imaginea lucrului pe care îl caut, și mă apuc să cotrobăi prin birou, prin sertare. Deschid un sertar din dreapta laptopului: pixuri de diferite culori, unele încă gata să își verse cerneala pe hârtie (le iau și le închid, sperând că mina nu li s-a uscat complet), lângă ele creioane, markere și apoi niște stilouri vechi. Un pic mai în spate, spre fundul sertarului, un pachet de notițe colorate, verzi, galbene și roșii, toate fosforescente. Închid sertarul și mă reped către următorul: niște plicuri de ceai Clippers, sortimentul Earl Grey, cu hârtia lor gri șifonată, pe care le adjudecasem când am fost ultima oară în Londra și care mi-au plăcut îndeajuns de mult încât, la ultimul mic dejun, uitându-mă după umăr, am pus mâna pe vreo câteva și cu o mișcare pe care doream să mi-o imaginez ca naturală și fără efort, le-am băgat în buzunarul de la spate. ”Unde le-am pus?” mă întreb, continuând-mi căutările. Abia în al treilea sertar găsesc ce caut, o folie de Adagin de 600mg. O iau, scot rapid o capsulă din învelișul argintiu și o bag direct în gură, spre partea din spate a limbii. La câte pastile mă apucasem să iau acum ceva timp (tot din cauza durerilor de cap), mi se pare ciudat acum să le mai iau cu apă. Corpul mi s-a obișnuit cu ele, imediat ce trec de uvula, toate mișcările sistemului digestiv sunt perfect executate încât medicamentul să se absoarbă cât mai rapid în sânge. „Hai că nu mai e mult, în maximum 15 minute o să fiu ca nou” îmi spun, gândind-mă doar la parcursul pastilei prin tractul intestinal.
Sună soneria. Tare, strident, imparabil. Capul îmi pulsează de durere, simt cum venele și arterele se umflă, aducând din alte zone ale corpului, în valuri, bucăți incomplete de durere și le alipesc celei care îmi stă pe frunte, cum un copil ia bucăți mici de plastilină de diferite culori și începe să le lipească între ele, apăsându-le cu degetele și podul palmei, creând ceva amorf de o culoare încă nedescoperită. Îmi zvâcnesc tâmplele și pentru o clipă simt că privirii mele îi este restrâns câmpul de vedere, ca unei fotografii cu efect de vinietă circulară. Mă sprijin ușor cu palma de perete și mă îndrept încet către ușă, vrând să văd cine e de partea cealaltă. Merg tiptil astfel încât oricine se află pe hol să nu mă audă că mă apropii. Apoi îmi aduc aminte burtierele și televizor și îmi grăbesc pasul cât pot de mult, așteptând doar concluzionarea întreruperii luptei mele interioare.
Mă uit pe vizor și văd o șapcă albastră cu cozorocul îndreptat înspre podea. Șapca se continuă cu un trunchi scurt dar lat, îmbrăcat în ceva ce pare un soi de uniformă albastră, cu însemne galbene. Disting și niște litere de tipar sub ceea ce pare a fi forma unui horn. Fascinat fiind de ce se desfășura la nici doi pași, cozorocul se ridică și împreună cu el o mână care apasă încă o data pe sonerie, trimițând-mi noi valuri de durere în cap. Cozorocul s-a dat la o parte și a înfățișat un chip bătrân, brăzdat de riduri și vechi lupte cu boli ale copilăriei. Era postașul. Deschid.
— Bună ziua nea Mircea, ii zic eu încercând să îmi ascund grimasa de durere ce tocmai îmi străbătea prin mușchii feței.
— Hai salut. Da’ greu mai răspunzi. Trebuia să îți las jos aviz, îmi spune el un pic dojenitor.
— Eram în pat și știi și matale cum e, de la o vârstă încolo…, mint eu sperând totuși să nu ies din grațiile lui pentru că fix de drumuri la poștă nu duceam eu lipsă atunci.
— Dacă și tu ești bătrân, eu ce să mai spun. Hai, semnează aici și o zi bună să ai.
Mă uit atent la ce îmi împinge în față, dar nu deslușesc prea bine prin încrengătura de tabele, scrisuri, ștersături și linii aleatorii trase cu pixuri de altă culoare decât albastru sau negru. Dau să îl întreb ceva, dar mă răzgândesc aproape la fel de rapid cum îmi vine în cap gândul și semnez. Mă trezesc că nea Mircea îmi pune în mână un plic mărișor. Închid ușa petrecându-l cu privirea. Întorc plicul pe toate părțile să văd ce-i cu el și văd numele și adresa Alinei scrisă citeț. „Ce-o mai fi și cu asta?” mă întreb în timp ce pun bine plicul lângă bolul în care ne punem cheile atunci când intrăm în casa. O să-mi spună probabil Alina ce-i cu el imediat ce ajunge acasă. Diferite gânduri îmi străbat mintea, care mai de care mai absurde în legătură cu ce ar putea fi în plicul ăla. Închid ochii, strâng din pleoape și iau plicul în mână gata să îl deschid. Apoi îl pun la loc de unde l-am luat. „Termină cu prostiile”, îmi spun încet.
Mă duc înapoi în bucătărie și închid televizorul pe care oricum nu îl urmăream. Îl închid direct din buton, cu o mișcare scurtă, ca atunci când închizi o ușă rămasă întredeschisă din greșeală. Iau pachetul de țigări, bricheta și un pahar cu apă. Ies pe balcon, mă așez pe scaunul alb de plastic, cel care mereu scârțâie, dar pe care nu m-am sinchisit să îl schimb. Trag un fum adânc în piept. Pastila cred că și-a făcut efectul pentru că privesc în gol spre hățișul de blocuri și îmi dau seama că odată cu căderea serii mi-au căzut și ultimele bucăți de pe frunte, ultimele care se încăpățânau să rămână atârnate, precum maimuțele alea din caseta VHS cu Cartea Junglei care se bălăngăneau de pe liană pe liană, în căutarea puiului de om.
Mă uit în zare și privesc cum ziua lasă loc nopții și cum, ca într-o piesă de teatru în care fiecare actor își cunoaște replica și clipa când să o spună, becurile apartamentelor vecine încep să se aprindă. „Unde o fi Alina?”.
Cheia se întoarce în ușă. Alina pășește aducând cu ea o pală de vânt, care nu îi trădează doar parfumul, ci și celelalte mirosuri ale orașului care i s-au lipit de haine.
— Ai venit? Cum a fost? o întreb curios de pe balcon.
— Bine, a fost distractiv, m-au întrebat de ce nu ai putut să vii.
Dau ochii peste cap.
— Mă bucur. Vezi că ți-a ajuns un plic acum puțin timp.
— Ah, da? pare că o ia prin surprindere vestea.
— Da, vezi acolo.
O aud cum ia plicul în mâini și îl rupe.
— Mi-a sosit cartea aia pe care o comandasem acum mult timp! Aproape că și uitasem de ea, îmi spune bucuroasă.
Îmi dau scurt câteva palme metaforice peste cap și mă duc în casă. De afară, poate de la un apartament vecin, un refren străbate eterul.
The waves of Rio, Crash through my mind / The truths we carry, And those we leave behind.