[Paul Chetreanu-Don, Dedesubturi abisale, Eikon, 2024]
de Ștefan Bolea
Unul din primele lucruri care te izbește când deschizi Dedesubturi abisale (Eikon, 2024) de Paul Chetreanu-Don este protestul existențialist împotriva vieții netrăite. Acest fapt descurajează o lectură simplificatoare a volumului, conform căreia poeziile din Dedesubturi ar fi morbide sau tanatofile. Desigur, elemente strict nihiliste sunt prezente în carte și le vom lua în considerare. Dar primul îndemn al tânărului scriitor clujean este tocmai acesta: nu lăsa viața să-ți scape printre degete!
„În fiecare dintre noi există o doză substanțială de moarte”, susține Chetreanu. Suntem ființe cu doi stăpâni: unul din ei ne îndeamnă să trăim cât mai intens, să ardem și să strălucim; celălalt ne otrăvește, prin anxietate, prin frâne, prin „nimicul” obsesional. „Finalul oricărei frici este frica de moarte”, arată Chetreanu, trimițând la principiul cioranian din Pe culmile disperării: „Există, în fond, numai frică de moarte”. Probabil că fără moarte, n-ar mai exista frică. Aceasta numai în cazul în care faptul-de-a-exista nu ar fi anxiogen în sine. Cu alte cuvinte, probabil că nu moartea, ci viața e cea care ne trezește frica. „De când mă știu, viața mi s-a părut insondabilă și înfricoșătoare. […] Nu de moarte mă tem, ci de viață”, remarca tot Cioran în Caiete.
Or, primul îndemn al poetului-terapeut ar fi: „nu te lăuda cu vietatea ta, veghează să nu ajungi un mort viu”. Sau, în cuvintele lui mai ponderate: „A fi viu nu îți garantează faptul că ești în viață”. Pornind de la acest protest-îndemn, Chetreanu rezonează cu psihoterapia existențialistă, în special cu Yalom: „Beneficiul morții este dinamica vieții”. Altfel spus, moartea te poate „ajuta” să te trezești la viață, să nu mai trăiești ca un mort. De asemenea, „moartea va lua cu ea și părțile netrăite ale vieții”. Moartea lucrează în noi din timpul vieții și cine știe dacă suntem capabili să-i contestăm supremația? Trebuie spus că acest construct post-existențialist al lui Paul Chetreanu stă pe o magmă depresivă, pe un nihil, cum spune el, deopotrivă monoton și tăios. Dedesubturi abisale pare un aparat de tortură care forțează cititorul să nu mai distingă între existență și neființă. Autorul vorbește de o „pulsiune mortuară de a trăi”, ne spune că „pământul ne cheamă sub pământ” și că viața e „dreptunghiul coșciugului care se îngustează până ți se potrivește pe corp”. Întrebarea fundamental logică rămâne: dacă viața e moarte, ce (mai) este moartea?
Aș vrea să amintesc niște fragmente, în care Chetreanu intră în rezonanță cu doi dintre poeții instinctului morții, Eminescu și Bacovia:
„Și te desparți de carnea străvezie/ smulgi ceasul tristului sfârșit/ și inima se-oprește-n paralizie/ taci mut, e-un ultim asfințit.” (Final de drum)
„E momentul să ne săpăm singuri groapa/ și să acoperim regretele cu talpa neiertătoare/ cu care ne-am călcat propria esență/… Lasă-te absorbit de glasul interior,/ de chemarea interioară a muribundului/ și dedică-ți ultimul suspin grotesc/ spre prăpastia tăcută a existenței,/ în care singurul sunet să fie/ ecoul propriei tale izbiri cu pământul.” (Îndrumări din doctrine)
„Deci pierde-te odată/ pe veci și pe nicicând/ Căci ești o ființă moartă/ o larvă, un mormânt.” (Ghid de supraviețuire…)
Dincolo de marasmul acestui nihil depresiv, intenția lui Paul Chetreanu-Don poate fi surprinsă printr-un citat pre-existențialist din jurnalul lui Wittgenstein din 1916: „Die Furcht vor dem Tode ist das beste Zeichen eines falschen, d. h. schlechten Lebens” (Frica de moarte este cel mai bun semn al unei vieți false, adică rele.) Viața netrăită este mai rea ca moartea, fiind însăși expresia morții-în-viață.