de Georgiana Ilie
Îl admiram de departe în acea zi însorită de toamnă, după furtuna teribilă care lovise plaja cu o noapte în urmă. Marea se înfuriase infinit, ca un copil nedreptățit, și lovise cu putere țărmul, lăsând în urmă un morman de iarba-mării în descompunere și trupuri secătuite de viață ale existențelor marine. Se afla în mijlocul acestei degringolade naturale, fără să-l intereseze lipsa esteticului din jurul lui. Pășea printre cadavre de șoareci și pești surprinși de viitură ca pe o pajişte înflorită, înrourată, iar Soarele era singurul de care îi păsa; sorbea cu nesaț, cu fiecare por și fiecare celulă, energia lui binefăcătoare. Zâmbea, în ciuda propriei furtuni interioare, pe care cu greu reușea să o stăpânească de o vreme încoace. Îi vedeam exteriorul și îi cunoșteam adânc interiorul, și îl priveam ca pe un copil energic și bun care nu se poate abține să nu danseze în ploaie, în mijlocul furtunii torențiale de vară, râzând din tot sufletul, cântând.
Și-a scos tricoul cu un gest atât de sigur, de masculin, încât am tresărit de încântare. Celulele nervoase ale vintrelor mele și-au trezit sinapsele și m-au făcut să simt furnicăturile dorinței. Îl urmăream cu nesaț, cu pupilele dilatate și pieptul împins cu putere înainte de accelerarea bătăilor cordului meu sleit de puteri.
S-a hotărât să facă o baie în mare. În ciuda temperaturii apei, datorită temperaturii apei. Îi simțeam nevoia de endorfine, dorința nebună de senzație extremă, disperarea de a-i oferi creierului său mediul ostil cu care era atât de obișnuit. Îi vedeam determinarea în priviri și, în ciuda zâmbetului atât de relaxat, îi puteam simți chinul lăuntric atât de bine înrădăcinat în trup și în suflet, ca și cum ar fi realizat împreună o simbioză bizară care, în schimbul suferinței, îi oferea acea aură de învingător. Mă gândeam doar la cât de ciudat de echilibrat și de ancorat îl face toată această tulburare organică ce îl stăpânește și, cu cât mă gândeam mai adânc, cu atât îl admiram mai tare.
A pășit încet pe talazul înghețat; puțin câte puțin, s-a adâncit tot mai mult. Primea cu atâta dezinvoltură răceala apei — corpului îi era necunoscut acest mediu ostil și totuși el i se supunea și îl domina în egală măsură. Se îndepărta tot mai mult de țărm cu atâta stăpânire de sine! Mă frapa felul cum, atunci când îi devenea incomod și de nesuportat, își agita tot mai tare mâinile și înainta tot mai dârz, ca să depășească și să se contopească cu acest mediu, să scoată tot ce e mai bun din el. Și, în tot acest proces chinuitor, stropea cu înverșunare împrejurul său, iar eu mă gândeam doar la faptul că în jurul lui focul nu are nicio șansă; se războia cu valurile și cu frigul așa cum se luptă un leu cu pericolul, sau un copil mic și furios cu neputința și nedreptatea pe care le simte adesea și nu știe ce să facă cu ele.
Și, ca deznodământ al chinului său, l-am văzut deodată înotând atât de natural, atât de firesc și, mai ales, cu atâta bucurie. Stăpânise frigul și se stăpânise pe el și atinsese, în sfârșit, beatitudinea. Acea clipă îi aparținea — era supremație și control deplin. Acest hibrid își depășise statutul de creație și se alăturase demn, pe merit, Dumnezeului său creator.
L-am urmărit fascinată în tot acest parcurs dureros și l-am văzut apropiindu-se încet, cu trupul încordat de înfrigurare și cu foliculii piloși erecți, dar cu cel mai real zâmbet pe care l-am văzut vreodată pe chip. Reușise.
Și apoi, dintre buzele lui perfecte, cuvintele s-au format melodioase, clare, și mi-a spus: „Mă mai duc o dată.”
Când după o jumătate de oră de luptă cu valurile și cu tenebrele minții a ieșit și s-a așezat lângă mine pe pătură, m-am hotărât să-i spun tot. Purtam povara cu mine deja de aproape 3 luni și nu eram sigură cât timp mi-a mai rămas. Îl fixasem cu privirea și așteptam să observe că vreau să-i spun ceva, să faciliteze canalul de comunicare pe care încercam să-l stabilesc între noi și care se lăsa, în ultima vreme, tot mai greu stăpânit. S-a întins jumătate peste mine să-și ia o bere din sacoșă, s-a așezat frichinit, ca un copil răsfățat, așa cum făcea de fiecare dată când voia atenție, la rându-i. A deschis doza cu un sunet ce striga „relaxare” și și-a aruncat privirea, oarecum mulțumit, spre întinsul apei. Era cufundat în el însuși, era plecat în expediția adâncurilor sale — i se întâmpla des, ni se întâmpla des. Ne avântam fiecare în el însuși și apoi, când descoperirea era evocatoare, ne întâlneam la suprafață și ne împărtășeam.
Am tușit scurt, ca atunci când îți dregi vocea să începi un discurs. Deși ce aveam eu să-i spun era departe de glorie — mai mult, era ca o înfrângere dintre cele mai dureroase. La dracu! Mă tot obseda gândul că, deși năpasta se abătuse asupra-mi, cel pe care îl compătimeam era de fapt el. Mă durea să știu că o să-l doară plecarea mea. Era un sentiment duios și puțin enervant, o servitute ce mă nemulțumea cumva. Îmi dădeam seama cu fiecare secundă cât de tare mă speria felul în care ar fi putut primi ceea ce aveam să-i spun. Cuvintele mi se încurcau în gât, pe limbă, un hățiș de vorbe ce nu voiau să iasă. Vedeam imaginea atât de tristă a despărțirii, din perspectiva celui care rămâne — întotdeauna e mai greu pentru cel care rămâne! Mi se strângea inima ca într-o contracție tetanică, o frică paralizantă îmi îmbiba țesuturile. M-am întors cu tot corpul către el și i-am spus:
— Trebuie să-ți spun ceva!
I-am simțit respirația oprindu-i-se; știa că ceva e în neregulă. Niciodată nu aș fi început o conversație atât de blazat, de lipsit de farmec și de intrigă. S-a sucit cu tot corpul către mine, cu ochii lui ca două farfurii limpezi — mai că-i puteam auzi inima ticăind. Așa că i-am spus tot: i-am spus cum boala aia nenorocită se împrăștie prin organele mele ca o cataplasmă letală, cum îmi mănâncă interiorul ca o rugină incontrolabilă, cum șansele mele să trăiesc mai mult de 6 luni sunt aproape de 0. M-aș fi așteptat să plâng un râu de lacrimi doar verbalizând drama pe care realmente o trăiam, dar, spre surprinderea mea, sunet după sunet, cuvintele se formau aproape melodioase, mi se desprindeau de buze ca picăturile de rouă în inima dimineții. M-a ascultat fără să crâcnească. Când n-am mai spus nimic, a șoptit ca pentru sine, ca pentru a înțelege, ca atunci când realizezi cât e de cald afară și o spui cu voce tare:
— Ai cancer.
Am dat din cap încetișor. M-a privit în ochi, adânc, până în suflet. I-am zărit o lacrimă formându-i-se încet în ochii stacojii, luând-o la vale pe netezimea obrazului, ca o nestemată în lumina soarelui.
Apoi s-a ridicat zvâcnind și m-a luat de mână, m-a tras în sus:
— Hai să facem o baie. E grozavă apa azi.
Și atunci am înțeles că decisese, fără drept de apel, să mă învețe să lupt cu valurile.