o istorie de buzunar
de Ana-Maria Negrilă
Am luat cu mine la Roma două cărți, dar cea SF nu s-a potrivit cu atmosfera orașului, așa că am citit până la urmă cartea Paulei Fredriksen, „Pe când creștinii erau evrei” (ed. Humanitas, 2025). Ceea ce propune autoarea în cartea ei sunt, în esență, reconstrucții, uneori fragile, alteori mai îndrăznețe, dar toate rămân, până la urmă, ipoteze. Orice cercetător care se apropie de această perioadă este condamnat să jongleze cu bănuieli, să accepte golurile istorice și să-și mărturisească limitele.
Paula Fredriksen, professor emeritus la Boston University și distinguished visiting professor la Departamentul de religie comparată al Universității Ebraice din Ierusalim, și-a scris volumul în inima Ierusalimului, unde zidurile încărcate de semnificații i-au alimentat imaginația:
„Simplul fapt de a fi aici, de a putea merge pe jos până și în Orașul Vechi, de a sta lângă Kotel (Zidul Plângerii) […] mă umpleau de tristețe și uimire” mărturisește Fredriksen despre experiența fizică care a însoțit procesul de scriere al lucrării.
În „Pe când creștinii erau evrei”, Paula Fredriksen nu creionează o biografie solemnă, ci un tablou social și intelectual, aproape cinematografic, al comunității creștine timpurii din Ierusalim. Cartea urmează un arc narativ clar de la masa rituală care marchează începutul sărbătorii evreiești Pesah (Paștele evreiesc), contradicții doctrinare și fragmentarea misiunii inițiale, până la distrugerea Templului în 70 d.Hr. Studiul acordă un rol central Ierusalimului și, în special, Templului ca sursă identitară, un punct de plecare și o ancoră pentru mișcarea lui Isus, care crește și se dispersează în diaspora și în Galileea.
A existat, în fapt, un „creștinism” în prima generație? Autoarea crede că nu. Ideea că Iisus ar fi fondat o religie nouă este o invenție ceva mai târzie. La început, nici el, nici discipolii lui nu gândeau astfel, toți erau evrei, iar Petru, Iacob și cei care se adunau la Templu după răstignire, trăiau cu sentimentul că fac parte din poporul ales. Nu înțelegeau religia altfel decât în termenii tradiției lor, adică ce se predica, faptul că sfârșitul era aproape, iar împărăția lui Dumnezeu era pe punctul să vină.
Un detaliu important: distrugerea Templului, în anul 70. Până la acest moment, ceea ce numim „biserică” era o realitate vagă, aproape inexistentă, fiindcă închinătorii lui Isus mergeau la Templu, respectau sărbătorile, țineau Legea. După prăbușirea Ierusalimului, în schimb, ceva s-a schimbat, iar Paula Fredriksen vede un punct de cotitură în momentul de ruptură dintre sinagogă și ceea ce avea să devină creștinismul.
Firește, există incertitudini majore. De ce, spre exemplu, acceptau acești primi adepți venirea „păgânilor” în comunitățile lor? De ce Pavel a predicat printre greci, dacă totul rămânea în cadrul iudaismului? Aici, cartea brodează pe marginea informațiilor la îndemână, iar autoarea încearcă să explice lucrurile printr-o formă de urgență mesianică, adică, nu mai era timp până la a doua venire a lui Isus, așa că era nevoie ca toate popoarele să audă mesajul și să fie integrate în marea transformare care avea să urmeze.
De fapt, dacă ne întrebăm care este primul text în care Iisus apare numit „Hristos” și prezentat ca personaj divin, răspunsul nu este nici Marcu (70 d.Hr.), nici Matei (80–90 d.Hr), Luca (85–95 d.Hr.) sau Ioan (95–110 d.Hr.), ci „Prima Epistolă către Tesaloniceni”, scrisă de Pavel în jurul anului 50 d.Hr. În ea, Iisus nu mai este omul din Galileea, ci figura așteptată a Judecății, spune Pavel, adresându-se unor păgâni convertiți din nordul Greciei de azi, care trebuiau să înțeleagă că sfârșitul este aproape și că Hristos va veni „în curând”.
Astfel, „Pe când creștinii erau evrei” devine nu doar o lectură academică, ci și o invitație de a privi creștinismul nu ca o ruptură, ci ca pe o continuare firească a unei tradiții mai vechi, fiindcă, dincolo de controverse, impresia lăsată este că volumul respiră un aer viu, aproape palpabil. Fiind scris la Ierusalim, el poartă amprenta locului: zidurile, drumurile și fragmentele de istorie pe care le evocă dau senzația că primele decenii ale mișcării lui Isus se derulează chiar în fața cititorului. Nu este doar o carte de teologie sau de istorie a religiilor, ci și o poveste despre oameni reali, evrei din secolul I care așteptau sfârșitul vremurilor și credeau că l-au găsit pe Mesia.