2-3 cenți, un omagiu adus sufixului
[din volumul, încă nepublicat, Privilegiul plictisitului]
[cuvinte afurisite]
de Mihai Bogdan Lupescu
Le Canard enchaîné
En passant par la Bretagne, am cumpărat numărul (N° 5451, anul 109) din 30 aprilie 2025 al gazetei Le Canard enchaîné dintr-un chioșc de ziare din Place Sainte-Anne, din Rennes. 1,80 euro nu mi s-a părut mult, față de revista Charlie Hebdo care costă 9,5 euro, dar e mai bogată. În 2025 se împlinesc 10 ani de la masacrul din redacția revistei.
Le Canard enchaîné este un săptămânal satiric care apare pe hârtie miercurea, dar și pe internet. Gazeta fost fondată pe 10 septembrie 1915 de Jeanne și Maurice Maréchal ajutați de Henri-Paul Deyvaux-Gassier. Este cel mai vechi titlu de presă satirică, încă activ. Din 1960 este și un jurnal de anchetă care dezvăluie numeroase afaceri scandaloase. Statutul său prevede ca acțiunile sale să fie deținute numai de jurnaliști sau de foștii săi jurnaliști ieșiți la pensie. À propos (tradus în română apropó) de vorbirea în dodii, și combinată în două limbi, când nu stăpânești niciuna. Mi-aduc aminte de vremea tinereții când eram stagiar într-o întreprindere modernă, de fire de sticlă, și șeful unei secții plecase într-un schimb de experiență la o fabrică elvețiană. Gurile rele spuneau că omul, care nu cunoștea nicio limbă străină, că doar de-aia era șef, l-a întrebat pe omologul său, sau pe un lucrător de la o mașină de țesut: „in diese Maschine, – și apoi cu viteza suveicii – poți să iei firul ăsta să-l bagi pe-aici”? Și, uite că sar de la una la alta, știați că în DEX-ul Institutului de Lingvistică „Iorgu Iordan-Al.Rosetti” al Academiei Române (edițiile 2009, 2016) nu există cuvântul needucat? Și nici nu cred că va apărea în edițiile următoare.
Să revenim la glumele lor, că dacă erau ale noastre aveam și reviste ca ale lor. Mai fac o paranteză. În primii ani de la apariție nu ratam niciun număr din Academia Cațavencu. Până a ajuns o revistă de reclame cu bule de umor. Acum are și derivate. Deosebirea dintre Le Canard enchaîné și Academia Cațavencu este că, în afară de format și numărul paginilor, revista franțuzească nu are nici urmă de publicitate în cele 8 pagini. La fel ca Charlie Hebdo.
Pe prima pagină, un titlu mare scris cu roșu: Le dîner secret de Le Pen et Bardella chez Lecornu, le ministre des Armées.
Nu e acel Cornu pe care îl știți, e numele ministrului forțelor armate, așa cum la noi a fost Tîlvăr… Deci și la ei se poartă întâlniri de taină la drum de seară, dar nu prea secrete. Așa cum au fost la ministrul forțelor armate se pot duce la oricare altul, inclusiv la vreun șef de servicii secrete. Și la noi la fel, doar suntem din aceeași gintă. Între timp, în septembrie 2025, Sébastien Lecornu a devenit prim-ministrul Franței. Avancez, avancez! Débloquer tout!
Toate articolele sunt interesante, dar titlurile sunt un deliciu. Tot pe prima pagină: Darmanin (Gérard), ministrul justiției, le cere deținuților să-și plătească locul din închisoare (Darmanin demande aux détenus de payer leurs places en prison). Mi se pare corect. Locurile sunt limitate. Vrei în închisoare, plătești ca la hotel. Și asta, în extrasezon. Așa ar trebui să fie și la noi, cel puțin pentru deținuții de lux, și gardienii nu ar mai pofti la grevă pe motiv că au salarii mici. Bine, la noi banii din justiție se duc la justițiari, nu la justițiabili.
Un alt titlu de pe prima pagină care mi-a atras atenția: Sarko, rends la croix! Un fel de „Bă borfașule, dă bă Legiunea de Onoare înapoi”, cum ar fi spus protestatarul Marian Ceaușescu. Sau titlul de revoluționar al altor borfași și criminali. Articolul se referă, evident, la fostul președinte Nicolas Sarkozy, condamnat la 3 ani de închisoare, dintre care unul în arest la domiciliu, dar procurorii francezi au cerut recent o condamnare de 7 ani, pentru corupție și alte nimicuri, și care a fost făcul Cavaler al Legiunii de Onoare în 2005, de către fostul președinte Jacques Chirac (decedat în 2019), și căruia i-a succedat la cîrma Franței. Chirac, el însuși suspectat de corupție în timpul mandatului de primar al Parisului.
La noi e liniște. Suspecți avem, „har Domnului”, dar nicio halagea. Nimeni nu răspunde pentru nimic, mai mult, ne dau și sfaturi niște onirici!
Incendii avem, inflație avem, impozite idem, imbecili nenumărați, și utili și inutili, iluzii nu ne mai facem, ne mai lipsesc niște drone în cap. Și poate un Lecornu.
*
Michelle Obama
M.O. va participa la o discuție moderată în cadrul celei de-a doua ediții a celui mai mare eveniment de business și tehnologie din Europa de Sud-Est, Impact Bucharest, 17-18 septembrie 2025.
Michelle Obama este o ființă sinceră. E cu 10 ani (și trei săptămâni) mai mică decât mine. E capricorn. Mi s-a întâmplat și mie. Pe Barack sunt convins că l-a votat când a ajuns președinte. Dar l-a ales înainte să-l voteze. Poate ascultându-l pe Charles Aznavour cu melodia „La Baraka”:
…Et nuit et jour quand tu este la
C’est notre amour, la baraka...
A lipsit însă de la înscăunarea noului, vechiului rege, viitor împărat împăiat, care și-a schimbat doar vopseaua, năravul ba. A fost doar soțul care, acum, este acuzat……
Dacă azi crezi că poți obține mandat divin, cum încerca Alexandru cel Mare să se identifice ca fiu al lui Zeus-Amon, pentru că mama Olimpia a insistat că el a fost fiul lui Zeus, ești cel puțin țicnit.
De când Trump și-a pus coroana pe cap și a devenit regele-nebun, toată lumea a trecut, benevol, la portul de mască și mănuși cum n-a fost nici în pandemie și nu vedem nici în cele mai poluate orașe de pe glob. Va deveni curând o altă poveste cinematografică, dar mută, în alb și negru, cu o tușe roșie, poate și una galbenă sau albastră. Apoi a trecut la mitra papală. Cred că infula (nu căutați în DEX, nu are atâtea vorbe) i-ar sta mai bine pe cap. Îți poți pune pe cap câte coroane sau tiare poftești. Și oricâți bufoni jalnici ai aduna împrejur, și îi pui să stea smirnă în timp ce-ți expectorezi ditirambii, dar nu pentru Dionysos, ci pentru Ares. Este fantastic că există indivizi care pot spune și crede ce vor. Aceștia sunt adevărații fericiți. Practicile sunt vechi. Probabil de aceea spunea Trump că America era prietenă cu Roma din antichitate. De exemplu, împăratul Augustus pusese ochii pe insula Capri. Dar, ce să vezi, acolo a dat peste niște greci, care i-au cedat-o după negocieri adevărate, primind în schimb insula Ischia. Cine n-are antici, măcar să-i citească.
*
Sfântul Cuvios Simeon Stâlpnicul
Cred că toți bugetarii aflați în funcții plătite nerușinat de scump au fost aduși de un boa constrictor aflat la sânul guvernului, și toți sunt ținuți laolaltă de o nepăsare ravisantă, fără a fi alterați de vreun eșec. Dacă vrei o motivație în viață, gândește-te la salariul directorului de la Transgaz, 1,6 milioane de lei pe an, la stat, degeaba.
Sfântul Cuvios Simeon Stâlpnicul a făcut numeroase victime. Cuviosul îl tulbură întotdeauna pe mistic, deoarece el pare întruchiparea încremenită a prostiei, cum spunea I.P. Culianu. Uitați-vă cum stau cocoțați toți mistificatorii, directorii companiilor, regiilor, autorităților și agențiilor naționale de stat!
Și-au făcut culcuș ca berzele pe stâlpii de telegraf și sunt mai invizibili ca omul lui H.G.Wells, și mai inutili ca Păcală și Tândală, dar mai prețioși ca „trandafirul din Lulo”, diamantul Lulo Rose.
*
Pericol de haos absolut!
Pe o listă scurtă a valorilor, Diavolul este înaintea unui prim ministru din zilele noastre.
Ar trebui să ne reorientăm la alegeri, dar cred că nici necuratul nu și-ar băga coada în absolut. Dacă absolutul există, el se găsește în haos. La noi haosul este absolut.
Milton Friedman laureat al Premiului Nobel pentru economie în 1976, într-o emisiune a lui Phil Donahue, din anul 1979 dacă nu greșesc, a răspuns excepțional la 2 întrebări, excepționale și ele, dar ultima parte a celui de-al doilea răspuns mi-a plăcut prea mult ca să n-o repet aici: „spune-mi doar unde în lume îi găsești pe acești îngeri care vor organiza societatea pentru noi?”
Juan Peron susţinea că rezolva mai bine problemele într-o continuă confuzie, „arta politicii nu este de a guverna ordinea, ci dezordinea”.
Trebuie întâi să ai, sau să produci, dezordinea. Noi avem dezordinea dintotdeauna, acum a atins absolutul, doar guvernarea ne lipsește.
Un Peron n-avem, Milton Friedman ne-a tăiat aripile de Icar ale avântului de a căuta îngerii salvatori.
Nici dracul nu ne mai ajută, nici dacă-l îmbrăcăm de la Prada sau îl dezbrăcăm la Botezatu…
*
Minunatele amintiri
Trebuie să ne bucurăm cât mai avem timp, şi cât mai putem, în particular, de amintirile noastre frumoase pentru că după ştirile false vom fi inoculaţi cu amintiri false, cu gânduri false şi chiar cu chipuri false.
În viitor n-o să ne mai aparţinem nici psihic, nici mental. Vom fi nişte roboţi biologici. Ni se va scoate oricând un „fişier” din memorie şi ni se va introduce altul, pe care-l vom executa fără să ne dăm seama. Ar trebui să avem un cod de securitate, o superparolă pentru a ne proteja tot ce mai avem prin celulele cenușii.
La un moment dat am putea să ne încărcăm creierul direct în computer. Măcar aşa vom putea şti, la nevoie, ce am avut în cap, dacă a fost ceva important şi nu mai există (s-a şters, s-a uitat, sau s-a înlocuit fără să vrem, fără să ştim).
Şi aşà „se vântură” că suntem o hologramă, sau îndrumaţi de informaţie, de un script cosmic, un cod pe care suntem programaţi să-l urmăm.
Înregistrări akashice care, ar conţine toată cunoaşterea, toată experienţa şi istoria, tot codul Creaţiei. Asta e conspirația cosmică. Dar, nici mica, nici marea publicitate cosmică, interstelară, nu și-au făcut apariția. Superbogătașii și supratiranii planetei caută ca nebunii nemurirea, dar (primii) și un loc unde să se mute înainte de demolarea finală. Or ști ei ceva? Comit (ultimul) delict de inițiat?
Rothschild, pentru cine nu știe, a fost informat înaintea tuturor de victoria lui Wellington și a profitat de informație la bursă, îmbogățindu-se și mai mult.
Cunoașterea este mai degrabă procesul decât rezultatul. Până atunci trebuie să inverseze îmbătrânirea.
„Că venim pe acest pământ să trăim, nu este adevărat. Venim doar să dormim, să visăm” spune un poem aztec. De la azteci încoace, s-a mai schimbat și lumea, și viața, și visarea.
Viața este digitală sau analoagă? Sau amândouă? De la „îmblânzirea”, „socializarea” computerelor, a inteligenței artificiale, inițiate în urmă cu câteva decenii, și care va continua sine die, s-a pornit aceeași acțiune cu biotehnologia.
Aceste procese ne vor copleși în acest secol și poate și mai mult. Depinde de cât stăm pe aici.
Inteligența artificială și „trucurile” biologice și chimice ale ingineriei genetice, cu celule care au schimburi intense de infomații, și progresele în genomică, ne vor domina.
Esenţa vieţii este informaţia, dar informaţia nu este sinonimă cu viaţa, deși, uneori, o informație îți poate salva viața. Utilizarea activă a informaţiilor, şi nu stocarea pasivă, constituie viaţa. Aşa trăiesc şi serviciile.
Pentru a fi viu, un sistem nu trebuie să deţină numai informaţii, ci să le prelucreze şi să le utilizeze în timp real. Aruncaţi arhivele!
*
Proteste
Martin Niemöller, un pastor protestant arestat în 1937 și trimis în lagărul de concentrare de la Sachsenhausen, apoi transferat în 1941 în lagărul de concentrare de la Dachau și eliberat la căderea regimului nazist în 1945 scria:
Când au venit după comuniști, nu am protestat pentru că nu sunt comunist. Când au venit după evrei, nu am protestat pentru că nu sunt evreu. Când au venit după sindicaliști, nu am protestat pentru că nu sunt sindicalist. Când au venit după catolici, nu am protestat pentru că nu sunt catolic. Și când au venit să mă ia, nu a mai rămas nimeni să protesteze.
Când au protestat fermierii nu am ieșit cu ei în stradă pentru că nu sunt fermier. Când au protestat sindicaliștii din sănătate nu am fost alături de ei pentru că nu lucrez în sănătate.
Când au protestat minerii din minele de cărbune nu m-am solidarizat cu ei pentru că nu sunt miner și nu îmi trebuie cărbune.
Când au protestat producătorii de lapte nu am protestat pentru că eu nu sunt producător de lapte și nici nu beau.
Când au protestat lucrătorii din învățământ nu am strigat cu ei pentru mărirea salariilor pentru că eu nu sunt profesor.
Eu sunt pensionar. Pensionarii n-au protestat niciodată. Când vor protesta pensionarii nu se va alătura nimeni protestului lor, pentru că ceilalți nu sunt încă pensionari, sau sunt speciali.
*
Pensionari eminenți
Un număr de 4.747.604 pensionari era înregistrat în mai 2024 în România, iar în martie 2025, 4.662.730. Pensia medie, nerecalculată, a fost de 2.249 de lei în 2024, și a crescut la 2758 în 2025, conform datelor Casei Naționale de Pensii Publice.
Impozitul și CASS este peste, mulțumim…
Așteptăm creșterea vârstei, că speranța scade.
Singurătatea nu va mai fi coșmarul bătrâneții. Va deveni un mod de viață de la vârste fragede și vor fi căutate substitute ale singurătății pentru că lumea va fi, cum profețește Attali, o juxtapunere de singurătăți.
În aceste condiții, cei foarte bătrâni și singuri, chiar dacă vor fi sănătoși, își vor dori ei înșiși scurtarea propriei existențe, dintr-o plictiseală fără sfârșit, contribuind astfel la împuținarea populației.
După dorința funestă a siniștrilor râvnitori la exterminarea celor ajunși la senectute. N-am auzit ca vreun astfel de homicid cu creierul orientat exclusiv spre o nouă ordine mondială, și la o demografie de exterminare până la aprox 7% din populația planetei, să-și fi dorit eutanasierea după 65 de ani. Acum cred că au ridicat pretențiile la 70+.
Ei se gândesc doar la „tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, basmul românesc de-acum aproape 200 de ani, făcut cunoscut de Petre Ispirescu, dar nu cred că l-au citit.
Unii oameni au prostul obicei de a-i învinovăți mereu sau repetat pe alții pentru propriile lor greșeli, plantând în golurile imaginare aberații, anulând curajul de a le recunoaște.
Sau generând predispoziția de a vedea conspirații, ca explicații valide pentru eșecurile dezastruoase. Atribuim întotdeauna eșecului o conotație negativă, acesta fiind pretextul pentru care toată lumea vrea să ascundă adevărul de ceilalți. În spitalele noastre bacteriile se acoperă cu perna, virusurile se ascund sub cearceaf și infecțiile sub plapumă. Pentru ce ne trebuie ministru?
În același timp ne întrebăm de ce societatea zilelor noastre este atât de prost-crescută și în modul de a-i trata pe ceilalți, dar câtă spaimă are, în schimb, de a nu fi și ea blamată.
Eșecul nu trebuie considerat negativ, acuzator, rușinos sau stigmatizator. Sau, cel puțin, nu întotdeauna, nu oricând. Dimpotrivă, eșecul poate fi incitant, interesant, stimulant, poate fi speculat, transformat din slăbiciune în vigoare, un ingredient esențial în orice rețetă de succes.
Dacă e privit altfel…Cu toții trebuie să îndurăm eșecul din când în când. Trebuie să-l recunoaștem și să ne ferim de blocajul în relația cu eșecul.
Atunci când nu se confirmă presupunerile noastre, suntem necesar îndreptați spre o nouă conexiune cu realitatea.
*
Pasul de taur
Ţi se pare jenant să dai înapoi când eşti conştient de greşeala pe care ai făcut-o, dar ai mers prea departe ca să te opreşti sau să te întorci?
Te-ai repezit ca berbecul sau ca taurul fără să mai poți frâna?
„Pasul de taur” (pentru calul troian e nevoie de subtilitate, pentru subtililate de alte abilităţi stilate) sau al celor care nu se mai pot opri, din orice acţiune, ca la Fiesta de la Pamplona, există soluţia – orice profesor de fizică, sau matematician, de la Cotroceni o cunoaşte – reducerea momentului propriu de înaintare, cu două variante: să o laşi mai moale sau să o iei de la început, până nu e prea târziu.
Şi iarăşi ne întoarcem la educaţie… şi la lucrul bine… învăţat. Sau dezvățat?