[pricinaşul de serviciu]
de Radu-Ilarion Munteanu
Socotesc perioada dintre 1945 și 2025. În 1945 Axa a fost învinsă, consecutiv, în Europa (8 mai 1945), capitularea generală a Germaniei naziste) și în Pacific, Japonia imperială capitulând la rândul ei la 2 septembrie, în urma devastatoarelor bombardamente nucleare de la Hiroshima și Nagasaki.
La acea vreme, SUA nu fabricase decât 3 asemenea dispozitive, primul, experimental, fiind detonat la Los Alamos, în pragul conferinței postbelice de la Potsdam, în iulie 1945. SUA lansaseră programul nuclear ca urmare a emigrării masive a a fizicienilor evrei din Europa după instalarea regimului nazi de către Hitler în Germania în 1933. Singurul mare fizician al epocii rămas în Germania, Werner Heisenberg, n-a rămas în țara natală din alte considerente decât cunoașterea faptului că la acel moment Germania nazistă era funciarmente incapabilă să construiască un dispozitiv nuclear. La tehnologia vremii, un reactor nuclear pe baza căruia să se poată fabrica arma nucleară era dependent de așa numita apă grea. Diferită de apa obișnuită prin prezența în moleculă a izotopului nucleului de hidrogen cu 2 protoni în loc de unul singur. Sabotarea uzinei de apă grea din Norvegia, spectaculoasă în sine, era, de fapt inutilă. Iar Heisenberg, ca fizician, se baza pe lipsa de cunoștințe de gen ale arhitectului german Albert Speer, liderul producției Germaniei, care exploata munca în subteran mai ales cu prizonieri de război.
Dar ce însemna „regimul nazi”? Denumirea provine de la titlul demagogic al partidului ascensiunii lui Hitler spre putere în anii 20 ai secolului XX: NSDAP = Partidul social-democrat al muncitorilor din Germania. Sub acest nume e cunoscut în istorie regimul hitlerist.
Programul nuclear american s-a derulat de teama că Hitler ar puntea construi o armă similară, fără a ști că aceasta era atunci o imposibilitate fizică. La capitularea Japoniei, pe 2 septembrie 1945, SUA nu mai avea un al treilea dispozitiv.
Se speculează că Stalin i-ar fi provocat pe americani să-și cheltuiască atunci întregul potențial nuclear, pentru ca oprobiul istoriei să cadă asupra lor. Ceea ce s-a și întâmplat.
După abia 4 ani, în 1949, sovieticii au detonat, spre surprinderea lumii, primul lor dispozitiv nuclear. Acum se știe că Uraniul 235, singurul izotop fisionabil al Uraniului, aflat în procent de 1% din minereul de Uraniu, e separabil cu o sofisticată tehnologie de ultracentrifugare, bazată pe diferența extrem de mica a densităților. Americanii realizaseră aceasta în programul lor derulat între 1942 si 1945. Rămâne ca fapt istoric că acest program fusese lansat în urma faimoasei scrisori adresate președintelui American Hary Truman (care, ca vicepreședinte a lui F.D. Roosevelt, decedat pe 12 aprilie 1945, în urma a 3 mandate, nu era la curent cu programul american), de către marele fizician Albert Einstein. Acesta din urmă, pacifist convins, și-a regretat ulterior gestul scrisorii. Dar lucrurile s-au întâmplat și nu pot fi șterse din istorie.
Ne punem întrebarea de unde avea SUA în acei ani Uraniu? Acum se știe. Istoricul Adrian Cioroianu a derulat, în anii 2000, 2 cicluri de emisiuni TV intitulate “5 minute de istorie”. Între alte subiecte, povestea Sovromurilor, întreprinderi mixte sovieto-române din anii postbelici, prin care URSS spolia economia românească în contul așa ziselor datorii de război. Un astfel de Sovrom a transportat în URSS cantități imense de minereu de Uraniu din Munții Apuseni. Nu discutăm acum de marile zăcăminte de aur din zonă, exploatate încă de pe vremea Imperiului Roman. Cu tehnologia furată prin spionaj din SUA și aceste resurse, URSS și-a produs, în 1949, prima bombă atomică.
Mai mult, ulterior în URSS s-a dat, peste câțiva ani, în folosință, prima centrală nucleară energetică la Obninsk.
Dar am mai scris despre asta.
Întreaga lume a fost uimită, când, pe 4 octombrie 1957, URSS a lansat primul satelit artificial, Sputnik 1. Primul pas stabil în spațiul extraterestru. Strategia americană a fost nevoită sa-și restructureze cursul. Acum ambele superputeri aveau atât ambele arme cât și ambii vectori: rachetele balistice intercontinentale.
De fapt ceea ce e cunoscut sub numele „Războiul rece” s-a declanșat la finele lui 1947, printr-un discurs al premierului britanic Winston Churchill ținut la Universitatea Fulton din California.
Echilibrul strategic ultradelicat a putut fi menținut până spre finele secolului XX pe baza conceptului de distrugere mutual asigurată.
Între timp, au avut loc 2 evenimente majore. Între 1950 și 1953 a avut loc un război indecis între cele două Corei. Cea de nord, condusă de 3 generații ale familiei Kim (Kim Ir Sen, Kim il Sung și acum Kim Jong Un), cu capitala la Pyonjang, și cea de sud, mereu cu capitala la Seoul.
Între cele 2 state nu există nici azi un tratat de pace, ci doar un armistițiu permanent, pe linia paralelei 38 a emisferei nordice.
Al doilea fenomen a fost așa numita “criză a rachetelor”, din 1962. URSS instalase în Cuba, la doi pași de solul american, rachete nucleare cu rază scurtă de acțiune, care puteau lovi SUA. În URSS era la conducere Nikita Hrușciov (avea să fie înlăturat de la putere în 1964), iar președinte american era John Fitzgerald Kennedy (care avea să fie asasinat în 1962).
Marina SUA a instituit o blocadă navală a zonei. Timp de o lună, octombrie 1962, cei doi lideri au discutat. Atunci a fost instalat așa numitul „telefon roșu”, un sistem de comunicare în timp real între Washington și Moscova, care a funcționat un timp. De mult este inutil. De pildă, cel mai recent dialog în direct între președinții Putin, al Federației Ruse, și cel american Donald Trump a avut loc de curând la Anchorage, în Alaska.
Atunci, în octombrie 1962, s-a căzut la un acord provizoriu. URSS și-a retras rachetele instalate, iar SUA a garantat că nu atacă URSS de la baza Incyrlik din Turcia.
Cu ochii de azi, toate astea sună straniu…
Am în colecția mea un film de gen, despre bombardierul american B52, din acei ani. De altfel, cu astfel de bombardiere superantrenate pentru a ameriza în anii războiului din Pacific pe un vas care nu era portavion, SUA au bombardat Tokyo, decolând la limită de la 800 mile marine (cam 1600 m la acea latitudine). Avioanele au reușit să aterizeze la limita Chinei continentale, într-o zonă din arealul ocupat atunci de Imperiul japonez, aflat în război cu aliații occidentali.
Printre filmele aflate în colecție se află “Podul de pe râul Kwai”, regizat în 1957, de Davd Lean, cu Alec Guiness în rolul principal, plecând de la romanul eponim al lui Pierre Boulle. De fapt, întâlnisem inițial romanul tipărit. Interesant – iar asta a fost subiect de discuție, finalul e modificat. În finalul romanului, distrugerea podului eșuează, dar cum spectatorul de cinema ar fi fost frustrat, Colonelul Nicholson se prăbușește voluntar pe maneta declanșatorului și spectatorul are imaginea de ansamblu a prăbușirii trenului sub podul dărâmat.
Mi-e teamă că am lăsat cititorul în ceață. E nevoie de un minim de story. După căderea portului Singapore, inexpugnabil dinspre mare, armata japoneză în ofensivă cucerește orașul traversând strâmtoarea Johore.
Bun, și? Japonezii construiesc, cu ajutorul prizonierilor de război – în cazul ăsta britanici – o line ferată foarte lungă, de la Bangkok spre Rangoon. Ne referim la denumiri de atunci. Undeva, pe traseu, linia ferată traversează râul Kwai. Colonelul Saito, comandantul lagărului, cere tuturor prizonierilor să muncească. Cel mai înalt grad dintre prizonieri e colonelul Nicholson. Care refuză participarea ofițerilor la munca directă. Conflictul dintre comandantul lagărului și acest colonel e dramatic. Doar termenul draconic al întregii lucrări, obsedant pentru comandantul lagărului, îl face, după un episod dramatic, să cedeze. Dar lucrările sunt în urmă cu mai mult de o lună. Lucrarea podului, luată în antrepriză de ofițerii britanici, progresează. Paralel, comandourile britanice din India, observă parcursul și decid distrugerea podului. În montaj paralel, sunt urmărite cele două procese. Un militar britanic reușește să evadeze și ajunge la Calcutta. E silit să se întoarcă pentru a orienta în teren traseul echipei dotată cu explozibili. Dar, chiar înainte de final, în noaptea precedentă, scăderea nivelului apelor riscă să dezvăluie firele de contact. În culmea absurdului, tocmai colonelul Nicholson, care inspecta lucrările podului de lemn, semnalează colonelului Saito sabotajul și, revoltat, îl ucide pe cel care trebuia să apese pe declanșator. Urmează finalul descris mai sus. Concluzia comentatorului din off e limpede: „a fi conștiincios fără a fi conștient duce la dezastru” Repet, prefer romanul tipărit. Dar nu-l mai am demult.
Am cheltuit prea mult spațiu cu acest film. Căci l-am revăzut de curând. De fapt, îl văzusem încă în 1974, la TV, după ce savurasem romanul. Autorul Pierre Boulle participase, în anii 50, la războiul din Indochina, iar humorul unui francez față de scorțoșenia britanică nu e o noutate.
Dar să revenim la cadrul general politic, acesta fiind subiectul de fond al articolului. „Interacțiunile” reciproce URSS – SUA au cunoscut mai multe etape. După demiterea, în 1964, a lui Nikita Hrușciov de la Kremlin a urmat o lungă perioadă Brejnev. Hrușciov uimise nu doar PCUS (Partidul Comunist al Uniunii Sovietice) printr-un lung discurs secret, la cel mai înalt eșalon al partidului, denunțând crimele lui Stalin. Dar asta are o explicație, pe care doar în viitor o vom înțelege. Hrușciov era ucrainean și era ținut în umbră. N-a avut nici o treabă cu subiectul, dar și-a făcut o platformă, uimind întreaga lume. Personaj pitoresc, cu un humor țărănesc, altfel imprevizibil. Ni-l aducem, cei trecuți de o anumită vârstă, dând cu pantoful în pupitrul de la ONU. A încercat o apropiere diplomatică de americani, mințind tot timpul, cu serviciile americane, inclusiv CIA, înghițind momeala. De altfel aceasta a fost o constantă a politicii sovietice mulți ani, inerția americanilor fiind mai mereu înșelată.
Pe de altă parte, în anii ’60 târzii – mai ales ’68, autoritățile americane s-au confruntat cu uriașele valuri de proteste împotriva războiului din Vietnam. Despre mișcarea hippy am aflat chiar în camera de cămin, în primăvara lui ’68, dintr-un Paris Match luai pe sub mână. Dar în timp s-au aflat multe. 1968 a fost un an important pe ambele maluri ale Atlanticului. În SUA au avut loc uriașe mișcări de protest, nu numai hippy, ci și inclusiv mișcări ale populației de culoare. Da, Panterele negre. Mișcarea rasială e veche în SUA. Între Sudul agricol, cu sclavi negri vânduți și cumpărați, și Nordul industrial, unde, în timpul președintelui Lincoln se desfășurase războiul civil.
1968 a fost un an important și dincoace de Cortina de Fier. În mai Parisul a fost incendiat de mișcarea studențească (teleghidată?), iar țările Tratatului de la Varșovia (cu excepția României!) conduse de URSS au invadat și ocupat Praga, prilejuindu-I lui Nicolae Ceaușescu celebrul discurs.
Revenind, din cei patru președinți americani asasinați de-a lungul istoriei, în povestea noastră ne-am întâlnit cu 2: Abraham Lincoln (împușcat în 1864) și J. F. Kennedy (ucis în octombrie 1963, la aproximativ un an după criza rachetelor și rezolvarea ei). Și azi circumstanțele asasinării lui Kennedy rămân obscure.
Încă ceva despre mișcările rasiale din SUA. Am coroborat 2 elemente: mi-am amintit că la Olimpiada din 1968, din Mexic, un atlet american de culoare, filmat pe cea mai înaltă treaptă a podiumului de premiere a ridicat mâna stângă în sus, înmănușată cu o mănușă neagră! A și strigat ceva, nu mai am în minte ce. În toamna aceea urmăream transmisia TV și comentam cu colegii.
Pe de altă parte am revăzut, de curând, din colecție, un film străvechi și cunoscut: Ghici cine vine la cină?, cu Spencer Tracy, Katherine Hepburn și Sidney Poitier. Filmul a fost făcut în 1967. Ei bine, dacă familia de albi, deși se opune inițial, acceptă ideea căsătoriei fiicei lor cu medicul negru jucat de Sidney Poitier, cuplul de părinți ai acestuia rămâne intransigent până la capăt, iar actorul negru, foarte bine ales, care joacă – excelent – rolul tatălui. Văzând filmul la vremea sa, n-aveam cum să observ. De altfel filmele din colecție le tot revăd.
Să reamintim că în mai 1968 Charles De Gaulle, atunci președinte al Franței, aflat în vizită la București a fost nevoit să-și scurteze cu o zi vizita, pentru a face față manifestațiilor incendiare de la Paris. Pe de altă parte, a fost singurul lider aliat care nu s-a lăsat impresionat de Stalin, a lansat celebrul apel din 18 iunie 1940 la radio de la Londra, a condus Franța liberă, devenită Franța combatantă ca lider al mișcărilor franceze de rezistență și a participat, pe 26 august 1944 la eliberarea Parisului. Filmul lui René Clement, Arde Parisul? (1966), făcut după cartea eponimă a jurnaliștilor Dominique Lapierre și Larry Colins are în final, câteva cadre reale cu De Gaulle montate cu De Gaulle însuși participând în după amiaza lui 26 august la Te Deumul și marșul prin Parisul eliberat
Acestui personaj i se dedică acest articol.