[egoRainbow]
traducere & prezentare: Monica Manolachi
Pedro Pietri (1944–2004) a fost un poet, dramaturg și performer american originar din Puerto Rico, una dintre figurile definitorii ale mișcării nuyoricane. După ce și-a câștigat faima prin poemul manifest „Puerto Rican Obituary”, a explorat cu umor negru, ironie și sensibilitate absurdă condiția diasporică și experiența migranților de origine latino în SUA, atât în poezie, cât și în teatru. Cofondator al organizației Nuyorican Poets Café, arta literară a lui Pietri a influențat puternic poezia urbană și activismul cultural, rămânând o voce inconfundabilă a identității portoricane contemporane.
Cabina telefonică (numărul 905 1/2)
M-am trezit în dimineața asta
simțindu-mă excelent,
am ridicat receptorul
și am format numărul
angajatorului meu
pentru șanse egale,
ca să-l anunț că astăzi
nu vin la muncă.
― Te simți rău?
m-a întrebat șeful.
― Nu, domnule, i-am răspuns.
Mă simt prea bine
ca să mă prezint azi la lucru.
Dacă mâine mă simt rău,
vin devreme.
Odă pentru o lăcustă
(Sper că)
singurul motiv pentru care
mă aflu în această după-amiază
de toamnă în intimitatea
sufrageriei mele suspecte
și îmi acord permisiunea
de a crede iar în dumnezeu
este doar faptul că am văzut
pe masă o lăcustă neașteptată,
holbându-se la gândurile mele,
care îl împiedică pe telefon
să aibă o minte a lui.
La început m-am speriat,
apoi mi-a mai trecut sperietura,
la vederea acestei insecte
împodobite cu detalii verzi,
venite să-mi facă o vizită
în după-amiaza asta,
la etajul 39, în apartamentul meu
dintr-un zgârie-nori pentru migranți,
o minune de pe Strada 53.
Lăcusta a sărit până aici,
la 39 de etaje deasupra solului,
ca să-mi invadeze deliberat intimitatea
și nici măcar nu m-a deranjat
după ce m-a asigurat că nu
vorbește nici engleză, nici spaniolă
și nici chineză cu accent italian.
Așa că ne-am înțeles imediat:
tu vezi-ți de treaba ta,
iar eu nu-ți voi pune
niciun fel de întrebări personale,
în afară de cum dracu’ ai ajuns aici.
N-am mai scris niciodată o poezie
despre lăcuste la acest nivel
și știu sigur că nu e ceva
ce au născocit pe la spate
pensulele mele inexistente.
Iar singura iarbă pe care o am aici
e aia de fumat, nu de sărit prin ea,
până amețesc și levitez.
Trebuie să fie o greșeală —
sau poate o fi luat lăcusta
liftul până la etajul 39
și a intrat în apartament fără să bată,
ca să fie clar că lăcustele
au și ele dreptul să-și țină gura
și să recunoască meritul deșertului
pentru sosirea lor în oraș,
nu a vreunei forțe divine,
unica taină alternativă posibilă…