de Doina Roman
Rodica Bretin se înscrie într-un curent distinct și paradoxal al literaturii românești contemporane – acel spațiu unde fantasticul nu este evaziune, ci instrument de cunoaștere; unde supranaturalul devine metodă de investigare a realului; unde limitele percepției și ale realității sunt permanent testate. Scriitoarea reprezintă o voce singulară în peisajul literar românesc, situându-se la intersecția dintre literatura speculativă (SF, fantasy, thriller) și proza psihologică, care explorează condiția umană prin mijloace neconvenționale.
Debutul Rodicăi Bretin în anii 1980 – în plină epocă comunistă – nu este o simplă circumstanță biografică, ci o cheie esențială pentru înțelegerea operei sale. Într-o perioadă când realismul socialist impunea „consemnarea realizărilor socialismului“, alegerea fantasticului a reprezentat un act de rezistență culturală și libertate creativă. Fantasticul devenea astfel nu doar gen literar, ci strategie de supraviețuire intelectuală – o modalitate de a crea lumi în care își găsea refugiul din realitate, fără a capitula în fața presiunilor ideologice.
Primul volum, Efect Holografic (Editura Albatros, 1985), marcat de titlul său tehnologic-speculativ, a fost urmat de Șoimul alb (Editura Facla, 1987) și Uriașul cel bun (Editura Creangă, 1989). Aceste prime cărți demonstrează nu doar talentul, ci și determinarea de a-și construi un univers literar alternativ la realitatea opresivă a regimului Ceaușescu.
Rodica Bretin continuă să scrie literatură fantastică și după 1989, ceea ce dovedește că alegerea genului nu fusese doar o tactică de evitare a cenzurii, ci opțiune estetică autentică. Căderea comunismului îi oferă libertatea de a explora noi direcții, dar nu o determină să abandoneze fantasticul pentru „literatura serioasă“ – ea demonstrează astfel că fantasticul este literatură serioasă.
Parcursul profesional în cercetare științifică – menționat, dar nedetaliat în informațiile disponibile – a influențat semnificativ opera sa, permițându-i să abordeze cu credibilitate tehnică volume precum Ultima frontieră și Ecouri din tenebre. Această combinație între imaginația creativă și rigoarea științifică conferă textelor sale o soliditate pe care mulți autori de gen nu o ating.
Tema centrală care traversează întreaga operă a Rodicăi Bretin este „inserția neprevăzutului în existența banal-cotidiană“ – o definiție care circumscrie perfect teritoriul fantasticului literar autentic. Nu este vorba de lumi complet alternative, de planete îndepărtate sau regate imaginare, ci de irumperea supranaturalului în normalitate, de momentul când realitatea se fisurează și dezvăluie abisuri neașteptate.
Povestirile Tigrii visează în culori și Recviem pentru un revolver – ilustrează perfect această poetică. Protagonista Kayla nu trăiește într-o lume magică, ci în cotidianul recognoscibil (grădina zoologică, muzeul), dar este dotată cu abilități care îi permit să transcendă limitele percepției obișnuite. Experiența ei este „reacția omului obișnuit pus într-o situație ieșită din comun și, adesea, fără ieșire“.
Alteritatea – fie ea animală (tigrul din Tigrii visează în culori), temporală (soldatul din Primul Război Mondial), sau specială (oamenii cavernelor din Amurgul elkilor) – este explorată cu seriozitate antropologică și filosofică. Rodica Bretin demonstrează că „oamenii cavernelor nu erau neapărat inferiori celor de astăzi, doar diferiți“ – o afirmație care se extinde ca principiu la toate formele de alteritate din opera sa. Nu există o ierarhie valorică între diferitele moduri de a fi, ci doar perspective diferite asupra realității.
Monștrii și creaturile fantastice din universul său „prind viață din imaginarul colectiv sau din angoase individuale“ – ceea ce le conferă o dimensiune psihologică profundă. Nu sunt entități externe, arbitrare, ci proiecții ale temerilor și dorințelor umane, materializări ale inconștientului individual sau colectiv.
Realitatea însăși este problematizată: „realitatea, spune autoarea, e doar o fisură care ne traversează închipuirile“. Această inversare a raportului tradițional între real și imaginar – unde realitatea devine excepția, iar imaginația norma – este o poziție filosofică radicală, apropiată de idealism și de gândirea magică, dar pe care Rodica Bretin o susține narativ prin construcția unor lumi alternative credibile și coerente.
Opera prozatoarei demonstrează o versatilitate remarcabilă, explorând multiple subgenuri ale fantasticului: SF-ul dur (Ultima frontieră, Ecouri din tenebre) – probabil texte care beneficiază de formația științifică a autoarei, abordând teme speculative cu rigoare tehnică. Fantasy-ul istoric (Fecioara de Fier) – o „combinație de fantasy, istorie romanțată și thriller“ situată în Evul Mediu sub umbra Inchiziției, demonstrând capacitatea de a îmbina cercetarea istorică cu imaginația fantastică. Urban fantasy (Protectorii, roman) – unde supranaturalul se infiltrează în contemporaneitate, iar protagoniștii sunt oameni obișnuiți cu abilități extraordinare. Fantasy antropologic (Amurgul elkilor) – o „imersiune ficțională în epoca de piatră a ființei și conștiinței umane“, demonstrând interes pentru originile și evoluția umanității. Fantastic-realist (În zori, când vin îngerii) – apropiat de realismul magic latino-american, unde graniță dintre real și fantastic devine permeabilă, ambiguă. Fantasy viking (Vikingii) – un roman, sugerând un interes continuu pentru reconstitutive istorice îmbinate cu elemente fantastice.
Această diversitate tematică și stilistică dovedește că autoarea nu este prizoniera unei formule comerciale, ci o exploratoare autentică a posibilităților genului fantastic în toate ramificațiile sale.
Din fragmentele analizate, se poate reconstitui profilul stilistic al Rodicăi Bretin: o proză fluidă, cinematografică, cu tranziții rapide între planuri și perspective narative. Tehnica sa principală este imersiunea – cititorul este aruncat direct în situații-limită, fără pregătire prealabilă, fără expoziții laborioase.
Descrierile sunt precise, vizuale, detaliate fără a fi încărcate. Are un simț al ritmului narativ – știe când să accelereze, când să întârzie. Scena din tranșeele Primului Război Mondial are o intensitate viscerală remarcabilă: „Caracatiţe roşii se agăţau de uniformele celor răniţi, le acopereau uneori chipurile“. Metafora caracterizează fără a obstrucționa fluxul narativ.
Dialogurile sunt naturale, funcționale, construiesc personaje prin ceea ce spun și, mai ales, prin ceea ce nu spun. Există o economie verbală care sugerează experiență narativă, profesionalism.
Capacitatea de a crea scene intense, memorabile, este remarcabilă. Scena cu tigrul este un exemplu de tehnică narativă sofisticată: intrarea în mintea animalului este redată printr-o succesiune rapidă de imagini senzoriale – „Tigrul gândea în culori. Într‑o succesiune ameţitoare şi, aparent, haotică“ – construind o alteritate credibilă, un mod de gândire cu adevărat non-uman.
Principala calitate a operei Rodicăi Bretin este autenticitatea alegerii generice. Ea nu scrie fantastic din oportunism comercial sau din incapacitate de a aborda „literatura serioasă“, ci dintr-o convingere profundă că fantasticul este instrumentul optim pentru explorarea anumitor dimensiuni ale experienței umane. Această autenticitate se simte în fiecare text.
Versatilitatea – capacitatea de a naviga cu competență prin multiple subgenuri (SF, fantasy istoric, urban fantasy, fantastic-realist) fără a pierde coerența vocii auctoriale – este remarcabilă și rară în literatura română de gen.
Echilibrul între verosimil și fantastic – elementele supranaturale sunt integrate organic în narațiune, fără explicații pseudo-științifice forțate, dar și fără un supranaturalism gratuit. Abilitățile paranormale au reguli implicite, limite, consecințe.
Profunzimea psihologică – personajele nu sunt simple vehicule pentru intrigă, ci conștiințe complexe care reacționează autentic la situații extraordinare. Kayla din fragmentele analizate admite fricile, le depășește, învață, evoluează.
Cultura generală solidă – istorică, științifică, antropologică – conferă textelor credibilitate și substanță. Nu este o erudiție gratuită, ci integrată funcțional în narațiune.
Preocuparea etică – romanul Protectorii „mizează pe uman și pe ritmul unor sentimente autentice“, sugerând că tehnologia narativă nu substituie, ci servește explorarea dimensiunii umane.
Marginalizarea critică a Rodicăi Bretin nu ține de calitatea operei, ci de poziționarea sa în câmpul literar românesc. Literatura de gen – SF, fantasy, thriller – rămâne largamente ignorată de critica literară mainstream, considerată „subliteratură“ sau „literatură de consum“. Rodica Bretin, la fel ca majoritatea autorilor de gen români, nu beneficiază de atenția critică pe care ar merita-o o operă de peste patru decenii.
Dacă ar trebui să distilăm un mesaj central din opera prozatoarei, acesta ar fi despre extinderea empatiei și acceptarea alterității. A intra în mintea unui tigru, a retrăi experiența unui soldat din Primul Război, a înțelege oamenii cavernelor – toate acestea sunt exerciții de empatie radicală, de transcendere a limitelor egoului individual.
Există și o meditație constantă asupra naturii realității și a percepției. Dacă realitatea „e doar o fisură care ne traversează închipuirile“, atunci ce este adevărat și ce este iluzie? Rodica Bretin nu oferă răspunsuri dogmatice, ci invită cititorul să își pună întrebări despre certitudinile sale.
Tema responsabilității cunoașterii este centrală. Abilitățile paranormale nu sunt cadouri gratuite, ci poveri – a ști prea mult, a vedea prea mult, a simți prea mult poate fi copleșitor. Cunoașterea vine cu un preț.
Rezistența prin imaginație – alegerea făcută în anii ʼ80 – rămâne un leitmotiv implicit. Într-o lume opresivă (fie ea dictatura comunistă sau conformismul contemporan), imaginația este un act de libertate și de revoltă.
Opera Rodicăi Bretin este dominată de anxietate productivă – teama de necunoscut, de propria putere, de alteritatea radicală. Dar aceasta este o frică care mobilizează, nu paralizează.
Există fascinația misterului – curiozitatea care învinge frica, dorința de a înțelege ceea ce depășește limitele normale ale experienței.
Melancolia – conștiința pierderii, a finitudinii, a distanței de neredus între conștiințe – este o notă recurentă, conferind textelor profunzime emoțională.
Rare dar prezente sunt momentele de liniște empatică – conexiunea autentică cu alteritatea (tigrul care doarme liniștit, înțelegerea soldatului din trecut).
Rodica Bretin ocupă o poziție paradoxală în literatura română: apreciată de cititori, dar largamente ignorată de critica literară academică și de istoria literară oficială. Ea reprezintă acea „literatură invizibilă“ – genurile speculative care au public, dar nu au legitimitate critică.
Situația sa este simptomatică pentru o problemă mai largă a literaturii române: complexul de inferioritate față de fantastic. În timp ce în Occident autori precum Ursula K. Le Guin, Neil Gaiman, China Miéville, Margaret Atwood au demonstrat că fantasticul poate fi literatură serioasă, premiată, studiată academic, în România literatura de gen rămâne marginalizată.
Rodica Bretin face parte dintr-o generație de scriitori care încearcă să legitimeze genurile speculative ca literatură adultă, serioasă, care merită atenție critică. Dar lupta este inegală – fără sprijin critic, fără studii academice, fără prezență în curriculum școlar, literatura de gen românească rămâne un ghetto cultural.
Paradoxal, în timp ce tinerii cititori români consumă avid fantastic anglo-saxon (Harry Potter, Game of Thrones, fantasticul urban contemporan), nu știu că există o literatură fantastică românească de calitate. Aceasta este poate cea mai mare „slăbiciune“ a Rodicăi Bretin și a generației sale – nu de ordin artistic, ci de marketing cultural și recunoaștere instituțională.
Rodica Bretin este o scriitoare importantă și injust neglijată a literaturii române contemporane. Cu o operă întinsă pe patru decenii, cu o versatilitate stilistică remarcabilă, cu preocupări filosofice și etice serioase, ea demonstrează că fantasticul românesc poate fi la fel de sofisticat și de profund ca orice altă formă literară.
Alegerea sa din anii ʼ80 – fantasticul ca rezistență la opresiune – rămâne relevantă astăzi ca manifest pentru libertatea imaginației și pentru refuzul conformismului estetic. Într-o epocă când literatura română tinde spre autoficțiune autobiografică și realistic minimalist, vocea Rodicăi Bretin – care explorează limite, alterități, realități alternative – este necesară și proaspătă.
Pentru ca literatura română să fie relevantă pentru generațiile tinere crescute cu fantastic anglo-saxon, are nevoie de autori care să scrie fantastic de calitate, fără complexe și fără scuze. Rodica Bretin este unul dintre acești autori, iar opera sa merită redescoperire, studiu critic serios și includere în conversația despre literatura română contemporană. Peste patru decenii de creație consecventă, de explorare curajoasă a fantasticului în toate formele sale, constituie un corpus literar substanțial care așteaptă evaluarea critică pe care o merită.