de Liviu Ștefan Dunca
Un personaj necunoscut se plimba pe străzile orașului. Umbra lui alungită îți dădea impresia că e în căutarea unui mister, a unei taine. Camerele de supraveghere nu-l identificau. Încă nu fusese înregistrat. Sistemul nu era încă perfect, avea multe lacune. „Ce ar trebuie să fac? se gândi personajul necunoscut. Să merg să raportez eroarea sau să mă plimb liber, să mă bucur de libertate? Dacă aș raporta eroarea aș primi un blid cu mâncare, așa mă plimb flămând fără un scop, fără un sens. Dar oare înregistrarea mea ar avea un sens? Încotro ne îndreptăm? Nimeni nu ne spune nimic, nimeni nu ne spune care este rostul acestor supravegheri. Mâncăm, bem și uităm că suntem niște slugi fără identitate. Da, fără identitate! Cu toate că știm totul despre noi, de la ADN până la ultimele rate de la bancă, totuși nu poate fi acesta rostul nostru, nu, nu poate fi. Sensul existenței noastre nu poate fi asigurarea nevoilor fiziologice ale organismului chiar dacă asigurarea acestor necesități presupune și hrănirea intelectului sau a rațiunii. Sunt mulți oameni bine hrăniți intelectual dar care se tem de moarte, de suferință sau se tem că ar putea fi lipsiți de cele necesare traiului și pentru asta sunt dispuși la tot felul de compromisuri. Nu poate fi acesta sensul existenței noastre, chiar dacă este denunțat prin formule complicate, subtile. Nu, nu merită înregistrarea, nu merită, dacă pentru aceasta trebuie să mă mint, să mă viclenesc”.
Dronele zbârnâiau prin aer care-ncotro supraveghind bunul mers al urbei. Polițiștii, prin niște ochelari speciali, verificau dacă oamenii sunt în siguranță, verificau ce au în buzunare, în genți, în portmonee. Pare a fi totul în mâinile autorităților, pare că toți sunt pregătiți să pășească spre o eră glorioasă, luminoasă, veșnică. Dar pe personajul nostru încă nu l-au înregistrat. Se pare că va rata acea epocă a fericirii, se pare că se va îndrepta spre ratare, spre pieire. „Ce mă voi face așa, singur? se gândi. Cine mă va călăuzi pe acest drum necunoscut și plin de pericole?” Cu capul în pământ pășea încet, apăsat. Oamenii treceau razant pe lângă el, în pas de alergare. Se grăbesc, se grăbesc, doar el pășea încet, apăsat, fără un număr de înregistrare, fără posibilitatea de a merge la serviciu, de a primi un blid cu mâncare. Nu mai voia să vadă pe nimeni. Cu capul aplecat observa doar plăcile din pavaj ce erau tăiate precis, fără cusur și așezate matematic, bine gândite, bine studiate. Așa părea a fi și lumea pe care el intenționa să o părăsească. Încotro se va duce, cine îl va călăuzi? S-a plimbat așa vre-o câteva ore până a obosit. Se gândi să se așeze pe vreo bancă, dar a renunțat. Băncile sunt dotate cu un sistem de recunoaștere a numărului de identificare și cum el nu-l avea s-ar fi pornit alarma și în câteva minute ar fi fost înconjurat de poliție și de funcționari ai statului. Ce să le spună, care este scopul sustragerii sale? Da! Care este scopul?
Răsunându-i acestea în minte, deodată, precum un semn minunat, a văzut cum trece pe lângă el un bărbat ce părea cu totul diferit de paradigma noii ere. Hainele sale nu erau ca ale celorlalți oameni, nu păreau a fi studiate în oglindă, nici schimbate în funcție de trendul sezonului. Erau mai degrabă ponosite, cârpite. Iar privirea sa răzbătea prin ziduri, prin oameni. Nu era însă ca acești oameni, părea preocupat de ceva, dar nu de grija zilei de mâine, nu, ascundea o taină. Toate acestea le observase într-o fracțiune de secundă, cât timp trecuse pe lângă el, într-atât de puternică era prezența sa. După ce acela trecuse de el a mai făcut din inerție câțiva pași apoi s-a oprit brusc cu gândul de a-l mai vedea încă o dată. Cine este? O fi călăuza sa? S-a întors și l-a zărit în mulțime. Mergea cu capul aplecat, încet, agale. Părea a fi o pată de umanitate pierdută într-o masă de indivizi ce se mișcau după un scenariu de dinainte stabilit. Nu alerga ca ceilalți, nu se identifica cu scenariul, avea preocupări tainice, mistice. Când a ajuns în dreptul lui, acela și-a întors capul și ochii lor s-au întâlnit. Da, acum știa totul, știa că nu era singur, că nu mai era în nici un pericol, știa care era drumul său, știa că trăise în minciună, iar de acum drumul său străbătea cerul. Văzuse totul în acei ochi ce părea că-i răspund la toate întrebările, părea că în ei găsise în sfârșit ceea ce căuta.