de Marius-Iulian Stancu
Depinde fericirea ca scop (τέλος) sau sfârșit al acțiunii (ca limită – πέρας – în cadrul căreia își împlinește sensul și dincolo de care se pierde orice sens), de o deplină împlinire practică? Există un moment în timp când putem afirma că suntem fericiți? Dacă fericirea ca finalitate nu depinde de atingerea ei în chip deplin, existențial vorbind, antrenează cu ea o astfel de perspectivă în chip necesar și o prăbușire a teleologiei aristotelice? Iată întrebările la care încercăm să schițăm un răspuns dinspre filosofia lui Aristotel având ca miză maniera în care mai poate fi ea relevantă în încercarea de a întemeia o morală astăzi.
“Sensul vieții umane este viața fericită.”1. Această perspectivă a cărei origine se află în filosofia aristotelică nu a constituit una din temele controversate în istoria filosofiei. Diferențele de opinie au apărut în privința înțelesului pe care filosofii l-au atribuit fericirii, remarcă Valentin Mureșan. Ceea ce ne interesează pe noi, însă, este concepția lui Aristotel asupra acestui subiect al eticii, așa cum este ea schițată în cartea I a Eticii Nicomahice2, urmând a discuta mai apoi în ce mod mai poate fi relevantă perspectiva aristotelică asupra fericirii ca motor al existenței și reflecției etice pornind de la maniera în care este tematizată aceasta în filosofia lui Alasdair MacIntyre.3
Pentru Aristotel, fericirea nu este un sentiment sau un afect, nu este o stare subiectivă. Valentin Mureșan asociază fericirea în sens aristotelic cu un fel de sănătate, “e mai degrabă o situație obiectivă în care se află agentul pe termen lung, decât o trăire subiectivă.”4 Aristotel consideră că “binele este cel spre care aspiră toate” (Etica Nicomahică 1094a), “deci nu cel la care ajung necesarmente toate”5, adaugă Valentin Mureșan în comentariul său dedicat Eticii Nicomahice. Binele unui lucru este intepretat în raport cu funcția acestui lucru, o funcție exercitată în acord cu virtuțile sale. “În particular, binele omului (adică “fericirea”) este (în mod esențial) funcția omului (viața rațională) conformă cu virtutea…”6.
Ce este, însă, mai exact fericirea? Vom încerca să schițăm un răspuns pornind de la cartea I a Eticii Nicomahice. Spre deosebire de științele exacte care pornesc de la principii-cauză, metoda care se impune în etică este inducția, ce pornește de la cazul particular oferit de experiență: “e preferabil să pornim de la ceea ce cunoaștem noi înșine.” (1095b). Binele-scop aristotelic, spre deosebire de binele în sine platonician, este unul accesibil, “binele realizabil în practică” (1096b), ca scop al fiecărei acțiuni, indiferent de domeniul activității umane. Nu toate scopurile sunt, însă, perfecte – unele sunt dorite pentru sine, altele sunt dorite pentru altceva. “Desăvârșit în mod absolut este scopul urmărit întotdeauna pentru sine și niciodată pentru altceva. Un asemenea scop pare să fie fericirea: pe ea o dorim totdeauna pentru sine și niciodată pentru altceva…” (1097a – 1097b). Fericirea este binele perfect și autarhic, ea este scopul tuturor actelor umane. Pentru a ne lămuri ce este fericirea trebuie stabilit care este specificul omului. “Dacă actul specific omului este activitatea sufletului conformă cu rațiunea…binele specific uman va fi activitatea sufletului în acord cu virtutea, iar dacă virtuțile sunt mai multe, în acord cu cea mai bună și mai desăvârșită.” (1098a).
Suntem tentați să privim problema fericirii din perspectiva modernă, așa cum a ajuns ea să fie exprimată în Declarația de Independență din 1776, și anume ca pe un drept inalienabil al ființei umane, ca pe un scop al existenței accesibil oricui. Din start, însă, pentru Aristotel εὐδαιμονία nu constituie un tip de “peripeție” (termenul aristotelic folosit în Poetica cu privire la desfășurarea acțiunii tragice) cu final fericit pentru toți participanții, ca posibilitate pentru oricine își orientează acțiunile în raport cu acest deziderat etic. “Problema fericirii nu se pune decât pentru cine este liber, de origine nobilă, suficient înzestrat cu bunuri materiale pentru a dispune după plac de timpul său.”7 Mai mult, dacă facem abstracție de contextul istoric și politic în care își alcătuiește Aristotel filosofia, constatăm că deși punctul ei de orientare este unul experiențial, εὐδαιμονία aristotelică ar trebui mai degrabă definită ca o structură metafizică, și nu ca o stare psihologică (fericirea aristotelică, chiar dacă nu e imună la plăcere, nu depinde niciodată de felul în care te simți). Există la Aristotel o ierarhie a fericirii. O vom prezenta așa cum apare ea în interpretarea lui Valentin Mureșan: (i) cei fericiți în sens hedonic (marea masă a oamenilor de rând), (ii) cei fericiți în sens etic (oamenii nobili), (iii) cei fericiți în sens contemplativ (dedicați învățăturii cu privire la realitățile cele mai înalte) și (iv) zeii. “Omul – care e un “compus” de divin și de lumesc – aspiră numai spre o atare condiție zeiască, știind că nu o va putea atinge niciodată.”8
Înțeleasă cu sensul de necesitate metafizică, fericirea devine cauza formală și finală a naturii umane, în care omul e definit de ceea ce este, nu de ceea ce simte. Dintr-o astfel de perspectivă, fericirea există ca orientare ontologică, și nu ca o realizare practică, este structurală, nu experiențială. Omul urmărește fericirea prin acțiunile lui, tinde spre ea prin dorințele lui, iar raționalitatea lui este structurată prin intermediul ei. Ca scop, însă, fericirea nu depinde de reușita acțiunii (un scop nu este creat de acțiune și nu este distrus de eșecul acțiunii). Fericirea este esențială pentru ființa umană, iar virtutea devine o expresie a acestei esențe. Astfel, dacă fericirea este o necesitate metafizică, ea devine standardul prin intermediul căruia este judecată viața umană, forma ce conferă o coerență acestei vieți, precum și principiul organizatoric al dorinței, rațiunii și virtuții.
Nici pentru Alasdair MacIntyre scopul nu este dependent de realizarea lui individuală. Scopul rămâne obiectiv chiar dacă este neîmplinit. Să stabilim, mai întâi, însemnătatea pe care o are teoria etică aristotelică în proiectul filosofului scoțian (așa cum e prezentată în lucrarea acestuia – Tratat de morală: după virtute), în cazul căruia putem vorbi de o întoarcere la Aristotel, ca un răspuns la ruina în care se află discursul moral modern.
În cazul fericirii, ca bine urmărit de om, problema conținutului ei este lăsată în suspensie. Virtuțile sunt acele calități prin practicarea cărora este posibil să te apropii de acest τέλος (scop), dar nu este mijlocul pentru a obține binele, căci “ceea ce constituie binele pentru om este o întreagă viaţă de om împlinită, iar practicrea virtuţii este o parte centrală şi necesară a acestei vieţi, şi nu un exerciţiu pregătitor pentru a o asigura.”9 Alasdair MacIntyre surprinde ceea ce el numește “o tensiune între concepţia lui Aristotel despre om ca fiinţă esenţialmente politică şi concepţia sa despre om ca fiinţă esenţialmente metafizică.” 10 Premisele materiale și sociale fac cu putință proiectul uman metafizic, dar bunurile oferite de cetatea-stat (πόλις) sunt subordonate din punct de vedere metafizic. Pentru a vedea cum se poate rezolva această tensiune adusă în contemporaneitate e necesar să ne lămurim ce este omul. “În esență omul este, în acțiunile, practicile și ficțiunile sale, un animal povestitor. Deși în esență nu este un narator de povestiri care aspiră să fie adevărate, devine asta prin povestirea sa.” 11 Pot răspunde la întrebarea “Ce să fac?” numai dacă pot răspunde mai întâi la întrebarea “Din ce povestire fac parte?” Viața umană este o poveste structurată de un scop, virtutea fiind cea care îi permite să capete o coerență narativă. “Sinele locuiește un personaj a cărui unitate e dată ca unitate a unui personaj.” 12 Unitatea unei vieți individuale e unitatea unei narațiuni întruchipate într-o singură viață. “Unitatea vieţii umane este unitatea unei căutări narative. Uneori căutările dau greş sau dezamăgesc, alteori se renunţă la ele sau se risipesc în alte direcţii; şi vieţile omeneşti pot da greş în acelaşi fel. Dar singurele criterii ale succesului sau ale eşecului într-o viaţă umană privită în întregimea ei sunt criteriile succesului sau eşecului unei căutări povestite sau care umează să fie povestită.” 13 Orice căutare presupune un τέλος final, o reprezentare a binelui, dar e un scop despre care înveți pe parcursul căutării, virtuțile fiind acele dispoziții care ne susțin în căutarea binelui – un bine căutat în interiorul unui context istoric, al unei tradiții din care face parte viața individului, adaugă Alasdair MacIntyre. Nu există moralitate în afara unei tradiții, a unor comunități istorice, a unor practici comune și a unor narațiuni moștenite în raport cu care se desfășoară multiplele narațiuni individuale. Nu trebuie să pierdem niciodată din vedere “formele continue de activitate umană în interiorul cărora scopurile trebuie descoperite și redescoperite, iar mijloacele trebuie inventate…”14
Dacă scopul vieții umane la Aristotel era εὐδαιμονία, pentru Alasdair MacIntyre este definit ca unitate narativă a unei vieți, una înrădăcinată într-o tradiție. Binele uman constituie o structură metafizică obiectivă, chiar dacă nu este niciodată împlinit pe deplin (nici nu ar putea fi altfel pentru un proiect etic întrupat în comunități istorice, cu tradiții diferite). Virtutea depășește caracterul strict individual și ajunge să includă dimensiuni sociale, istorice și narative. Tot ce mai poate spera filosoful în încercarea lui de a întemeia o morală în prezent este restaurarea unei coerențe morale după prăbușirea și fragmentarea ei din lumea modernă.
Pentru a rămâne în sfera dezirabilului, pentru a-și păstra statutul de scop, împlinirea fericită a actului etic va păstra la sfârșitul ei binele suprem în chip de rest metafizic ce urmează să fie atins, unul care nu își epuizează niciodată surprizele, oferind moralității o dinamică prin care se păstrează vie, într-o unitate narativă care nu poate fi completă decât în măsura în care are un viitor. La sfârșit (τέλος) se află fericirea, dar sfârșitul din fericire se amână (αναβάλλω) mereu.
# Note
1 Valentin Mureșan, Comentariu la Etica nicomahică, ed. Humanitas, București, 2007, pg. 293.
2 Aristotel, Etica Nicomahică; Tr. Stella Petecel, Edit. Științifică și Enciclopedică, București, 1988.
3 Alasdair MacIntyre, Tratat de morală: după virtute, ed. Humanitas, București, 1998.
4 Valentin Mureșan, op. cit. , pg. 294.
5 Ibid. , pg. 61.
6 Ibid. , pg. 284.
7 Stella Petecel, Comentarii, în Aristotel, Etica Nicomahică, Edit. Științifică și Enciclopedică, București, 1988, pg. 273.
8 Valentin Mureșan, op. cit. , pg. 321.
9 Alasdair MacIntyre, op. cit. , pg. 163.
10 Ibid. , pg. 171.
11 Ibid. , pg. 223.
12 Ibid. , pg. 224.
13 Ibid. pg. 225.
14 Ibid. , pg. 275.
# Bibliografie
- Aristotel, Etica Nicomahică; Stella Petecel, Edit. Științifică și Enciclopedică, București, 1988.
- Valentin Mureșan, Comentariu la Etica nicomahică, Humanitas, București, 2007.
- Alasdair MacIntyre, Tratat de morală: după virtute, Humanitas, București, 1998.