[cuvinte afurisite]
de Mihai Bogdan Lupescu
- Fabula Micuța găină roșie
The Little Red Hen este o fabulă americană colectată pentru prima dată de Mary Mapes Dodge în revista Sf. Nicolae în 1874. Povestea era menită să-i învețe pe copii importanța muncii grele și a inițiativei personale.
Mica găină roșie face casă cu o pisică, un câine și un șoarece foarte leneș. Când găina harnică descoperă boabe de grâu în grădină, ea le cere colegilor să o ajute să planteze și să îngrijească grâul. Când refuză, ea își face singură treburile.
Dan Mitchell are o versiune mai actuală, în 2012, cu președintele american Barack Obama și celelalte orătănii democrate.
*
„Cine mă va ajuta să-mi plantez grâul?” întrebă micuța găină roșie.
– Nu eu, a spus vaca.
– Nu eu, spuse rața.
– Nu eu, a spus porcul.
– Nu eu, zise gâsca.
„Atunci o voi face singură”. A plantat recolta și grâul a crescut și s-a copt.
*
„Cine mă va ajuta să-mi culeg grâul?” întrebă micuța găină roșie.
– Am un handicap, spuse rața.
– În afara pregătirii mele, a spus porcul.
– Mi-aș pierde calitatea de senior, a spus vaca.
– Mi-aș pierde ajutorul de șomaj, a spus gâsca.
„Atunci îl voi culege singură”, spuse micuța găină roșie și așa a făcut.
*
„Cine mă va ajuta să coc pâinea?” întrebă micuța găină roșie.
– Asta ar fi ore suplimentare pentru mine, a spus vaca.
– Mi-aș pierde beneficiile sociale, a spus rața.
– Sunt abandonat și nu am aflat niciodată cum, a spus porcul.
– Dacă voi fi singurul ajutulegeor, asta este discriminare, a spus gâsca.
„Atunci o voi coace singură”, spuse micuța găină roșie.
*
A copt cinci pâini și le-a ținut să le vadă toți vecinii.
Mirosul de pâine proaspăt coaptă i-a atras pe toți vecinii ei. Au văzut pâinea și au vrut. De fapt, au cerut o cotă parte, dar micuța găină roșie a spus: „Nu, voi mânca toate cele cinci pâini”!
– Profit în exces! striga vaca.
– Lipitoare capitalistă! urlă rața.
– Cer drepturi egale! striga gâsca.
Porcul tocmai a mormăit în dispreț: – împarte cu cei 99%.
Și toți au strigat: „nedrept!”. Au format un pichet și au mărșăluit în jurul micuței găini roșii, strigând obscenități.
Când a venit fermierul (Obama), i-a spus micuței găini roșii:
– Nu trebuie să fii atât de lacomă.
– Dar eu am câștigat pâinea, a spus micuța găină roșie.
– Exact, spuse fermierul Barack. Asta face ca sistemul nostru de întreprindere liberă, să fie atât de minunat. Oricine din curte poate câștiga cât vrea. Dar, în conformitate cu reglementările noastre guvernamentale moderne, lucrătorii productivi trebuie să împartă roadele muncii lor cu cei leneși și inactivi.
Și toți au trăit fericiți până acum, inclusiv micuța găină roșie, care a zâmbit și a cloncănit: „Sunt recunoscătoare, deocamdată am înțeles cu adevărat”.
*
Dar vecinii ei au devenit destul de dezamăgiți de ea. Nu a mai copt niciodată pâine pentru că se alăturase „petrecerii sau partidului”, (N.B. cuvântul este același, party) și a primit pâinea gratis. Și toți Democrații au zâmbit. S-a stabilit „corectitudinea”. „Echitatea” fusese instaurată. Inițiativa individuală a murit, dar nimeni nu a observat; poate că nimănui nu-i păsa atâta timp cât exista o pâine gratuită pe care „bogații” o plăteau.
Și poate… acesta a fost sfârșitul…
Dar săptămâna următoare, nu a mai fost pâine sau altceva de mâncat. Așa că toți au murit de foame în mod egal.
Mitchell nu uită să ne spună în epilog, că Bill Clinton a primit 12 milioane de dolari pentru memoriile sale, iar Hillary a primit 8 milioane de dolari pentru ale ei. Asta înseamnă 20 de milioane de dolari pentru amintirile de la doi oameni, care au stat opt ani, mărturisând în repetate rânduri, sub jurământ, că nu-și puteau aminti nimic. Acum, în 2026, ei trebuie să-și amintească, în fața Congresului, ghidușiile din timpul prieteniei cu Jeffrey Epstein.
*
Într-o versiune din lumea reală, micuța găină roșie nu a mai copt pâine, iar curtea fermei a suferit un haos în stil grecesc când animalele care călătoreau în căruță au descoperit brusc că nu mai era nimeni care să tragă căruța.
*
Morala Little Red Hen încercăm s-o înțelegem noi. Cine te pune să faci lucruri bune, caritabile chiar, de care să profite toți netrebnicii, și să te mai și înjure că nu-i ajuți?
Toată lumea cunoaște fabula Greierele și furnica? Puneți mâna pe carte!
Sindromul Little Red Hen ar putea fi următorul. Oamenii care nu au contribuit la ceva se așteaptă întotdeauna la o parte din recompensă, sau un premiu, așa cum se întâmpla în „epoca de aur”, când toți așteptau pomana sub sloganul visului marxist, repartiția, „de la fiecare după posibilități, fiecăruia după nevoi”.
Caleb Crain (The Case Against Democracy, 2016) susține că aproximativ o treime dintre alegătorii americani cred că sloganul marxist „De la fiecare după capacitatea lui, la fiecare după nevoia lui” apare în Constituție!
Egalitatea nu este decât parțială și limitată, pentru primus inter partes.
„Liberté, égalité, fraternité” a fost un slogan al revoluției franceze de la 1789, cu două secole înaintea agitației noastre din decembrie, o utopie-deviză națională a Republicii Franceze și a Republicii Haiti!
Și mulți nu aveau posibilități în comunismul românesc, spus altfel capacități, dar toți aveau nevoi, adică pretenții de la cei care munceau. Nici azi nu s-a schimbat prea mult, de aceea avem atâția asistați social, iar cheltuielile sunt incredibile, așa cum știm cu toții.
*
Dacă această fabulă vi se pare familiară, s-ar putea să vă gândiți la multe situații din viața reală actuală…dar orice asemănare este pur întâmplătoare.
Prim ministrul-covrig a sărit din căruță și toți miniștrii călători din guvern s-au trezit că nu mai trăgea nimeni căruța. A venit altul să coacă pâinea, dar ce să vezi, aliații-călători au alte priorități și alte nevoi. Vor altă căruță și alt vizitiu, cer alt lăutar, care să le cânte în strună după alt playlist. Așa cum au fost ei învățați la petrecerile de la țară, cu lăutari, când se îmbătau și jucau pe mese, și ea, și el, la fel.
Și dacă preferați ironia la nivelul clasei a XII-a fără bacalaureat în locul celei de nivelul clasei a III-a, vă invit să citiți Fabula furnicii.
Și dacă preferați ironia la un nivel mai înalt puteți citi Fabula magistraților.
- Fabula furnicii
Viziunea guvernului asupra economiei ar putea fi rezumată în câteva fraze scurte: dacă se mișcă, impozitați-o. Dacă continuă să se miște, reglementați-o. Și dacă se oprește, subvenționați-o.
Ronald Reagan
Daniel J. Mitchell este un expert de top în probleme de politică fiscală, cum ar fi reforma fiscală, impactul economic al cheltuielilor guvernamentale și politica fiscală bazată pe ofertă. Mitchell este un susținător ferm al unei cote fixe și al concurenței fiscale internaționale. Mitchell a fost membru senior al Institutului Cato, cercetător senior la The Heritage Foundation și economist pentru senatorul Bob Packwood și Comisia de Finanțe a Senatului. De asemenea, a făcut parte din echipa de tranziție Bush/Quayle din 1988 și a fost director de politică fiscală și bugetară pentru Citizens for a Sound Economy. Articolele sale pot fi găsite în publicații precum Wall Street Journal, New York Times, Investor’s Business Daily și Washington Times. Este un invitat frecvent la radio și televiziune și un vorbitor popular în circuitul conferințelor. Mitchell deține diplome de licență și master în economie de la Universitatea din Georgia și un doctorat în economie de la Universitatea George Mason.
Am considerat necesară această introducere și pentru a înțelege că este nevoie și de simțul umorului, pe lângă o pregătire profesională excepțională și faima asociată.
*
Fabula furnicii este o glumă pe care povestitorul spune că a primit-o de la un amic de pe coasta stângă, probabil de vest, a USA.
*
În fiecare zi, o furnică mică ajunge la serviciu foarte devreme și începe imediat lucrul. Ea produce mult și e fericită. (Seamănă și cu furnicile noastre).
Șeful, un leu, a fost surprins să vadă că furnica lucra nesupravegheată. Atunci, s-a gândit că, dacă furnica poate produce atât de mult fără supraveghere, nu ar produce și mai mult dacă ar avea un supraveghetor? Așa că, a recrutat un gândac de bucătărie care avea o vastă experiență ca supraveghetor și care era faimos pentru că scria rapoarte excelente (sau grozave, cum ar spune Donald Trump).
Prima decizie a gândacului de bucătărie a fost să instaleze un sistem de pontaj al prezenței. De asemenea, el avea nevoie de o secretară care să-l ajute să scrie și să dactilografieze raportul, și a recrutat un păianjen, care gestiona arhivele și monitoriza toate apelurile telefonice (nimic deosebit, așa cum se întâmplă și prin ministerele sau agențiile noastre naționale).
Leul a fost încântat de rapoartele gândacului (care făcea o treabă fantastică, la fel ca el și ca secretarii de stat americani) și i-a cerut să realizeze grafice pentru a descrie ratele de producție și pentru a analiza tendințele, astfel încât să le poată folosi pentru prezentare la ședințele Consiliului de Administrație.
Prin urmare, gândacul de bucătărie a trebuit să cumpere un computer nou și o imprimantă laser și a recrutat o muscă pentru a gestiona departamentul IT (putea să fie și o rudă, o cumnată, o amantă, nu cred că se supăra leul).
Furnica, ea care odinioară fusese atât de productivă și relaxată, ura această nouă avalanșă de hârțogăraie și întâlniri care îi ocupau cea mai mare parte a timpului…
Leul a ajuns la concluzia că era momentul să numească o persoană responsabilă pentru departamentul în care lucra furnica.
Postul a fost acordat unei cicade a cărei primă decizie a fost să cumpere un covor și un scaun ergonomic pentru biroul său.
Noua persoană responsabilă, cicada, avea și ea nevoie de un computer și de un asistent personal, pe care l-a adus din departamentul anterior, pentru a o ajuta să pregătească un Plan Strategic de Optimizare a Controlului Muncii și Bugetului.
Departamentul în care lucrează furnica este acum un loc trist, unde nimeni nu mai râde și toată lumea e supărată. În acest timp, cicada l-a convins pe șef, leul, de necesitatea absolută de a începe un studiu climatic al mediului.
După ce a analizat taxele pentru funcționarea departamentului furnicuței, leul a descoperit că producția era mult mai mică decât înainte. Așa că, a recrutat-o pe bufniță, un consultant prestigios și renumit, pentru a efectua un audit și a sugera soluții. (Nu știm dacă era străin și cât avea contractul).
Bufnița a petrecut trei luni în departament și a întocmit un raport enorm, în mai multe volume, care a concluzionat: departamentul are personal excesiv.
Ghici pe cine dă primul afară leul? Pe furnică, bineînțeles, pentru că „a dat dovadă de lipsă de motivație și a avut o atitudine negativă”.
*
Putem adăuga că atunci când Leul angajează gândacul de bucătărie, acesta este plătit imediat dublu față de cum este plătită furnica, și la fel restul personalului, furnica având cel mai mic salariu.
Dacă acțiunea se petrecea pe plaiurile noastre, se mai angaja și o firmă de pază, care să nu facă absolut nimic, ca la Metrorex, unde angajații de la pază nu păzesc pe nimeni, sunt ca niște caricaturi din desene animate, cu vârste de plimbat nepoții, și pe care îi vezi moțăind pe scaune în stații sau în tren, vorbind la telefon sau mâncând.
Și, bineînțeles, sporuri nenumărate și uriașe pentru toată lumea, mai puțin pentru furnică.
*
Toate guvernele din lume fac același lucru, la fel ministerele, agențiile guvernamentale, primăriile, școlile etc. și toate au de trei ori mai mulți gândaci de bucătărie, cicade și bufnițe decât furnici.
A discuta despre programe guvernamentale cu partidele din coaliție este ca și cum ai discuta despre evoluție cu creaționiștii Pământului plat.
Vrei să știi de ce avem cea mai mare inflație din UE de câțiva ani, de ce avem datorii la peste 60% din PIB, de ce se închid 100000 de firme și încă facem angajări la stat, de ce nu le ajung banii primarilor care cheltuie peste 60% din buget pe salarii, dar mai vor bani de la guvern, de ce cheltuim à la Diderot, de ce avem un patiser prefect al capitalei sau un șofer manager de spital, o coafeză în consiliile de administrație de la nu știu câte companii etc etc?
Simplu, cum spune și Mitchell, pentru că nu este un moment bun să fii furnică!
*
Vreți și morala?
Gândirea a devenit o formă de revoltă. Nu mai sunt mulți care și-o permit. Și competența irită.
Întunericul peșterii este lumina intimă a acestor stupizi aflați în fruntea bucatelor, într-o ofensivă contra oricărei ordini, oricărui bine pentru ceilalți, furnicuțele care-i țin.
Au vorbe puține, la fel ca studiile și priceperea, cu pretenție de adâncime, dar nu sunt decât un ochi de mlaștină de care fug și mangrovele.
- Fabula magistraților: sau vicii publice, beneficii private, sau paradoxul Savonearola
Prolog
Fabulă sau apolog, o metaforă, o alegorie sau o parabolă care amuză și instruiesc, spun o ficțiune sau un adevăr, „adevăruri în veșminte, împrumutate la minte”, cum le numea Al. Donici. Toate fabulele sunt moralizatoare, reflecții serioase, asemănătoare aforismelor, dar mai lungi și de obicei în versuri.
De la fabulele primitive, libianele africane, la chinezi, babilonieni și egipteni, la greco-romani. Mai puțin la romani, după cum povestea Seneca.
De la Hesiod, părintele poeziei morale și didactice, la morala esopică.
De la Esop (620 î.Hr-560 î.Hr), părintele fabulei, sclav eliberat, un fel de „slujitor deștept”, figură inventată de Plautus, și el sclav eliberat, în comedia sa „Pseudolus”, dar care n-a lăsat nicio culegere de fabule, la cele risipite în operele lui Aristotel, Platon ș.a.
De la Gaius Iulius Hyginus (cca.64 î.Hr.-17 d.Hr.), alt sclav eliberat, contemporan cu Horațiu, la Phaedrus (Caius Iulius Phaedrus) sau simplu, Fedru (15 î.Hr. – 50 d.Hr.), considerat cel mai important fabulist latin, imitator al lui Esop, până la Lessing, Kriloff, Florian, Fenelon și maestrul Jean de La Fontaine (Greierele și furnica, 1668).
Și până la fabuliștii noștri, George Topîrceanu (Balada unui greier mic, 1920) și Grigore Alexandrescu (Boul și vițelul, Vulpea liberală, 1838), ultimul fabulist autentic din literatura română. Pentru cei interesați de gen trebuie să amintim și lucrarea lui Cristu S. Negoescu, Fabule și fabuliști, 1905.
*
Să ne amintim mai întâi poezia Stupul lor, de Tudor Arghezi:
Stă păzit într-o broboadă
De trei plopi înalţi, de nea,
Pe o blană de zăpadă.
Prisăcarul le-a uitat,
Şi-a căzut și peste ele
Iarna, grea ca un plocat,
Cu chenar de peruzele.
Înlăuntru însă-n stup
Lucrătoarele sunt treze
Şi făcând un singur trup
Nu-ncetează să lucreze.
Că niciuna n-a muncit
Pentru sine, ci-mpreună
Pentru stupul împlinit
Cu felii de miere bună.
*
În 1714 și într-o ediție extinsă în 1723, Bernard Mandeville a publicat volumul de proză care l-a făcut infam: Fabula albinelor: sau vicii private, beneficii publice. Numit și paradoxul lui Mandeville.
În stupul lui Mandeville, spre deosebire de cel al lui Arghezi, fiecare albină lucrează pentru propriul câștig personal, fiecare profesie are propriul său truc, iar fiecare exploatează pasiunile altora. Dar bunăstarea comunității nu este pusă în pericol.
Astfel, fiecare parte era plină de vicii,
Totuși, întreaga masă un paradis; …
Cei mai răi dintre toți, mulțimea,
făceau ceva pentru binele comun.
*
Fabula magistraților: sau vicii publice, beneficii private este o parabolă inversă a fabulei lui Mandeville. Nu este în versuri, este în cuvinte amare.
Actele și cuvintele care sunt lăudate sau blamate public într-o epocă, diferă de alta; codurile de onoare și rușine variază aproape întotdeauna între culturi.
Nu-ți poți crea o reputație publică de virtute bazată exclusiv pe independență, și aceasta înțeleasă ca putere absolută.
Dublul standard al onoarei de respectabilitate și morală, doar cu mândrie și fără judecată, fără teamă de rușine, nu poate fi o recunoaștere socială, ci o mare obrăznicie.
Vanitatea și stupizenia, nici personale, nici de grup organizat sau nu, nu sunt constituționale. Sau stupinele ÎCCJ, CSM și CCR au altă părere? Propria reflecție asupra opiniei altora, indiferent de număr, n-ar trebui să fie o mulțime vidă, ar trebui să conțină măcar un element, jena, care ține de educație, dar și de convenție.
De normele modestiei ați auzit? Nu există o lege a modestiei sau a decenței, acestea se educă indiferent dacă vii dintr-un nu știu care sat, de sub nu știu care pat…
Să nu confundăm castitatea cu casta. Egocentrismul este specific vârstelor mici, n-ar trebui să se prelungească până la ieșirea la pensie.
Dragostea umană pentru statut social este la fel de mare ca setea de putere.
„Societatea civilă este produsul unui proces gradual și este determinată de eforturile continue ale omului de a satisface o multitudine de nevoi – cea mai importantă dintre acestea fiind ceea ce numim astăzi „dorința de recunoaștere”. În acest sens, mecanismele prin care motivele autosatisfăcătoare produc rezultate social avantajoase – prin care viciile private sunt canalizate în beneficii publice – sunt departe de a fi atribuite pur și simplu ordinii spontane a pieței. Înainte de a fi „maximizatori ai utilității”, ființele umane sunt în primul rând „căutători de stimă”, iar interesul lor personal este întotdeauna împletit cu dorința nesfârșită de recunoaștere din partea celorlalți. Anatomia naturii umane a lui Mandeville rămâne adevărată și astăzi”, scria Andrea Branchi în Filosoful mândriei, 2025.
În fabula noastră nu e vorba de recunoaștere a statutului persoanei, nici a puterii din care face parte în stat, nici a independenței sale. Sunt doar jocuri de celebritate.
Ipocrizia, meschinăria, lăcomia și disprețul au conlucrat cu celeritate, cecitate și celestitate la complementaritatea lucrului judecat de grup în interesul lui.
Completitudinea nu le aparține. Adevărul nu poate fi calomnios decât pentru mincinoși. Onoarea ar trebui mai bine plătită decât aplicarea legii.
*
„Suntem de acord că trebuie schimbat modul în care se face justiție în țara asta”, a reușit să sclivisească o concluzie noul țap ispășitor de la Cotroceni. „Din două una, dați-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, și anume în punctele…esențiale” Și atunci pentru ce ai mai fost ales coane Farfuridi? Doar ca să avem un matematician în loc de un șaman? Domnu’ ales președinte, dacă pentru dumneavoastră nu contează opinia societății civile, atâta câtă este, poate ar bine să vă întoarceți la activitățile civice dinainte de a fi devenit primar. Sunteți mai informat de o sută de ori mai bine decât cei care au și dovezi pe care le ignorați tot de-atâtea ori? Leopold Kronecker e creditat cu vorbele: „Dumnezeu a creat numerele mari (naturale), toate celelalte sunt opera omului”, așa că fiți un pic mai modest, mai rațional, totuși.
Pentru numirile pe care trebuie să le aprobați în justiție și să le faceți în fruntea serviciilor, vreți să mergeți pe schema alegerii răului cel mai mic, tradus aici prin alegerea celui mai puțin corupt sau incompetent? Încercați în altă parte. Puteți citi și articolul meu Adevărul cel mai mare despre răul cel mai mic
Pitagora, cel care credea că toate lucrurile sunt făcute din numere și că Universul a fost făcut din matematică, cred că vă mai amintiți de el deși l-ați studiat la matematici inferioare, a scris și despre Legi ale moralei și ale politicii, nu numai teorema care-i poartă numele, deși este mai veche decât el…
„Nu chemați în magistraturi decât bărbați ce sunt în săptămâna mare a vieții lor” ne avertiza Pitagora din Samos, insula zeiței Hera, acum mai bine de 2500 de ani.
Și noi aducem toți (mai ales toate) nechemații, neterminații, mafioții și corupții din săptămâna lor chioară. Și când? Tocmai la sorocul la care speram „să facem dreptate”. Și ce avem? Justiție fără conotații de dreptate. Justiție pitagoreică (3,4,5 cel mult), dar cu suspendare! Justiţia, această babă oarbă care ne priveşte mereu chiorâş şi ne râde strâmb în nas. Balanța, cu talgerele ruginite, i s-a dereglat în mâna înțepenită și uscată, iar sabia s-a înroșit. Balanța ar trebui înlocuită cu un cântar digital. ANPC a verificat-o? Sabia ar trebui cercetată la ADN-ul de pe lamă. DNA e în șomaj nedeclarat.
Cei mai mari jongleuri ai naţiunii, din afara arenei Globus, sunt magistraţii.
Căile justiției au rămas în urma căilor ferate, ca viteză, onestitate și eficiență. E mai sigur și mai ecologic să mergi pe calea ferată decât pe calea justiției, cu speranța să nu deraieze trenul în plin câmp, sau să ia foc locomotiva.
Și iar vă aduc aminte vorbele lui Pitagora: „Urmând pilda locuitorilor din Creta, la fiecare nouă (9) ani, legile să fie citite și îndreptate de un înțelept”. Cine n-are antici, măcar să-i citească! Mai trebuie să găsiți înțelepții…
Pentru relaxare, vă propun să vedeți sau să revedeți un film excepțional. „The Life and Times of Judge Roy Bean” (1972). Suntem la același nivel, dar nu din anul apariției filmului, ci din epoca în care se petrece acțiunea, vestul sălbatic.
*
Sau cum ar fi spus Ghandi:
– Ce părere aveţi despre justiţia din România?
– Cred că ar fi o idee bună! Când începe?