traducere & prezentare: Vica Ion
Thomas Lux (1946–2017) a fost un poet american apreciat pentru vocea distinctă și lirica sa accesibilă, ironică și umană. Născut în Northampton și crescut în Detroit, a publicat peste zece volume de poezie, printre care Memory’s Handgrenade, The Cradle Place și God Particles. Poemele sale combină observația cotidianului cu umorul și reflecția existențială. A predat mulți ani la Institutul de Tehnologie din Georgia, unde a format generații de poeți. Thomas Lux rămâne o voce distinctă a poeziei americane contemporane. A primit numeroase burse și premii literare, iar poemele sale apar frecvent în antologii.
Tare-mi mai plac orașele mici
Tare-mi mai plac orașele mici
cu uzinele lor mici care produc clicheți
și stâlpi de susținere, benzi elastice,
fusuri și tot ce vrei. Îmi plac
cele din Noua Anglie, din America,
mai ales când oferă slujbe jalnice,
destul de bune ca să-ți asigure traiul,
chiar și în familie: grădiniță, mese comunitare
la biserică, umbrele de plajă… Orășelele
sunt reale, atât de fragile în singurătatea lor,
încât, de-ar veni vreun potop
(și chiar a fost), le-ar frânge în două,
în jumătate. Nu există primar,
nici consiliul municipal nu-i pregătit
pentru una ca asta, trei dintre cei patru polițiști
sunt blocați pe acoperiș… iar ploaia
parcă nu se mai oprește. Pe munte
apa curge șiroaie și alunecă bucăți de pământ
peste juncane—fleașcă, sinucigașe—
spre pășunile din vale. Plouă, plouă
în orășelele acestea și, pentru că
nu are de ales, tatăl tău ia barca și vâslește,
ca să poată ajunge la muncă.
Vedere spre spital
De cealaltă parte a străduței, chiar vizavi
de fereastra mea: secția de terapie intensivă. Noaptea,
stau pe întuneric și mă uit la acea lumină clară
și verzuie: mai că pot citi radiografiile atârnate
pe perete—plămâni bolnavi, ca două pere fantomatice…
Sticlele cu plasmă lucesc, aparatele bipăie,
o mulțime de femei și bărbați în halate albe.
În nopțile fără stele, pot afla cât e ceasul.
Mă uit pentru că e acolo. De-aș putea,
de la fereastra mea, să văd câmpuri de in,
separate ca frizura unor copii,
de-ar fi afară întinderi mari de văzduh,
de-aș putea privi spre cerul întins,
ca să studiez urma stinsă a unui avion… Doar că,
de la mine se vede terapia intensivă.
Nu știu când se aduce sau se scoate cineva cu targa.
Ei doar sunt acolo, conectați la aparate, șovăind,
căutând să-și revină.—Reveniți-vă, siluete limpezi
și tăcute; agățați-vă de viață cum puteți, voi,
trupuri anonime, deși vă istovește. Mă întind
iar în pat, cu o dorință pe buze: vreau
ca viața voastră să se întâmple iar și iar
odată cu ivirea zorilor.