traducere & prezentare: Maria Petricică
Donald Hall (1928–2018) a fost un poet, eseist și critic literar american, una dintre figurile marcante ale literaturii contemporane din Statele Unite. A publicat numeroase volume de poezie, eseuri, memorii și literatură pentru copii, explorând teme cum ar fi viața rurală din New England, trecerea timpului, iubirea și doliul. Dintre volumele de poezie, se remarcă The One Day (1988) și Old and New Poems (1990), incluse de criticul Harold Bloom în lista sa de opere canonice. A fost primul editor al revistei The Paris Review și a coordonat seria Poets on Poetry de la Editura Universității din Michigan, în care numeroși poeți americani au publicat eseuri despre arta poetică. Hall a fost numit Poet Laureat al Statelor Unite (2006–2007), contribuind astfel la promovarea poeziei în spațiul public. Stilul său este limpede, confesiv și ancorat în concret, combinând observația cotidiană cu reflecția asupra memoriei și identității.
Sirop de arțar
August, varga-de-aur în bătaia vântului. Umblăm
prin cimitir, ca să găsim
mormântul bunicului. În urmă cu zece ani
am venit aici ultima oară, aducând
crăițe din grădina rotundă
de lângă bucătărie.
Pe atunci nu te cunoșteam.
Umblăm
printre nume săpate în piatră potrivite cu fotografiile
de pe pianul de la fermă:
Keneston, Wells, Fowler, Batchelder, Buck.
Ne oprim la mormântul proaspăt
al lui Grace Fenton, sora
bunicului. Vara trecută
am căutat-o la azilul de bătrâni,
optzeci și șapte de ani, clătinând din cap
într-un capot albastru. Nu găsim
mormântul bunicului.
Ne întoarcem la casa
unde nu mai locuiește nimeni, ne moșmondim
explorând hambarul din spate,
unde toate se odihnesc: roți de tors,
cutii drăguțe, pilote,
sticle, cărți, albume cu ilustrate.
Apoi, cu o lanternă, coborâm
cu pași fermi spre inima pivniței—beznă,
cu pânze de păianjeni, imensă,
cu podele murdare și ziduri din piatră de râu,
iar deasupra zidurilor, susținând grinzile
cioplite ale casei, blocurile
enorme de granit ale fundației.
Pe lângă lăzile goale
pentru dovleci, mere, morcovi și cartofi,
descoperim rafturile pentru conserve,
câteva borcane palide
cu roșii, și—ce-i
asta?—sirop, sirop de arțar
într-un borcan de un litru, sirop
făcut de bunicul meu
în urmă cu douăzeci și cinci
de ani.
Îmi amintesc
când eram copil și veneam la fermă
în martie, când se fierbea seva.
El căra gălețile cu sevă, de șaisprezece litri,
prinse la fiecare capăt al unui drug de lemn,
așezat pe umerii lui, și le golea
într-o cuvă din magazia unde fierbea seva
și focul ardea zi și noapte
timp de o săptămână.
Acum magazia
stă înclinată, aproape de pământ,
ca o făptură istovită
ajunsă în pragul morții, iar iarna următoare,
când zăpada se va așterne de un metru
pe acoperișul fermei înghețate,
magazia va tresări și va aluneca
la pământ odată cu zăpada.
Astăzi,
luăm ultimul sfert de litru de sirop
al bunicului,
îl ducem sus, ținându-l cu grijă,
îl spălăm de cei douăzeci și cinci de ani
de praf și tragem
și desfacem capacul, tăind garnitura
rigidă de cauciuc uscat, și ne cufundăm degetele
în sirop, tu și eu, amândoi, și gustăm
dulceața, tu pentru prima oară,
dulceața unui om de dincolo, păstrată
în bucătăria pe care a lăsat-o în urmă
când corpul i-a alunecat,
așa cum alunecă toate, în pământ.