de Georgiana Ilie
Melania păși pe asfaltul înghețat cu un oftat de ușurare. Ura să zboare. Scările alea metalice către ușa din față a fuzelajului – cele care parcă își râd în barbă la fiecare scârțâit la care pasagerii tresar, toți purtând în minte același gând fatidic – alea erau cele pe care le ura cel mai mult. Era momentul în care inima i se strângea într-un ghem dureros și rămânea așa acolo sus, mult deasupra norilor, până când simțea din nou sub picioare pământul, atrăgând-o hulpav spre el. Gândul că reușise încă o dată să coboare vie din brațele de metal o îmbie cu o ușoară mină de superioritate; apoi îi păru rău de aroganța ei și mulțumi și cerului și pământului că nici măcar turbulențe nu întâmpinase pe drum – avea cu aviația o relație bizară de ură recunoscătoare.
Melania se întorcea acasă, în țara ei, cu 3 zile înainte de Crăciun.
Trebuia să meargă agale în urma râului de călători nerăbdători, trăgând după ea o valijoară mică în care își împachetase în grabă și fără prea multe bătăi de cap viața, către ușa ce dădea în interiorul aeroportului. Sorbea cu nesaț fiecare cuvânt în limba ei și curând corpul obosit de drum lăsă slobod gândul cel zglobiu, care începu pe dată să hoinărească. Era frig și peste oraș se lăsase grea o ceață deasă, dureroasă. Era o sâmbătă, în zori.
La fel de frig și de ceață era și acum șapte ani, când fusese ultima oară pe pământurile astea; își amintea exact cum pe drumul spre cimitir, când se grăbea să prindă din urmă cortegiul funerar, un val de aer rece îi gâdila traheea și o făcea să tușească la fiecare pas. Alerga, cu geanta fâlfâindu-i enervant pe umăr, cu părul învârtoșindu-se pe după fular și cu lacrimile fierbinți înghețându-i fața, dar cu toate eforturile, tot nu reuși să ajungă la timp. Tot ce a mai găsit în cimitir fu un morman caraghios de coroane de flori peste acoperământul etern și crucea de marmură proaspăt înfiptă în zăpadă înghețată, din mijlocul căreia strălucea în culori tari, pe care în scurtă vreme soarele și ploaia aveau să le pălească ca pe o amintire veche, zâmbetul mamei. Mirosul de tămâie dănțuia aiurea în aerul dimprejur.
Pierduse întreaga înmormântare. Nu ajunsese la timp. Bestia de metal întârziase să aterizeze pentru că nu fusese în stare să străbată, cu silueta lui infailibilă, cu fierul lui care nu are voie să ruginească, pătura de ceață ce îmbrățișase orașul. Întârziase la înmormântarea mamei din cauza eșecului tehnologic.
Mama lui de metal înaripat!
În fața ei, pe coridorul îmbăiat în lumina neoanelor albicioase, moderne, o domnișoară concetățeană vorbea convinsă la telefon o împletitură între cuvântul matern și o limbă care nu era a ei și cu care se mândrea în timp ce-și flutura cocheta părul ce i se alinta pe spate; o nepoțică alerga împiedicându-se la fiecare pas, strigând cât o țineau plămânii: „mamaie, mamaie, o să o vedem pe mamaie!”. Melania plutea fără grabă în amalgamul ce o purtau aproape pe nesimțite spre poarta ce despărțea strașnic nerăbdarea de lacrimile de bucurie.
Privind la pereții strălucind de reclame, își aminti cum venea când era mică la aeroport cu tata, să-l ia pe unchiul Tache – unchiul era inginer constructor în Köln și era mândria întregii familii. Aștepta momentul venirii unchiului cu 2-3 zile înainte iar călătoria spre aeroport era încărcată de emoție și veselie. Îl iubea mult pe unchiul haios și mereu bine dispus, cu mustața lui caraghios de lungă ce se mișca parcă independent de buze atunci când unchiul făcea grimase; și, desigur, o încântau până la extaz bomboanele Mozart cu marțipan și spuma aceea delicioasă, ca niște norișori glazurați, care niciodată nu știuse exact ce sunt. Unchiul aducea lucruri pe care Melania nu le vedea niciodată la magazinele la care mergea cu ai ei. Pe unchiul tata îl respecta cu sfințenie, cel puțin cât timp era în vizită; dar Melania știa că tata se uita la el cu aceeași invidie cu care Mihaela, colega ei de clasă, se uita la ea când aducea pixuri colorate noi în penar – doar de vreo 10 ori mai rău. Unchiul Tache purta pe umeri grijă întregii familii, iar sub zâmbetul lui mustăcios avea grijă cu responsabilitate de fiecare în parte. Tata își vedea mai mereu de ale lui și doar de ale lui.
Când ajunse în fața ghișeului de verificare a pașaportului și ofițerul îi ura indiferent „Bun venit acasă!”, Melania avu o ușoară tresărire, ca și când s-ar fi trezit iute dintr-un vis improbabil. Decizia de a se întoarce o luase repede, într-o după-amiază cenușie când își dădu seama că are nevoie rapid de o schimbare. Și ce e mai schimbare decât să te întorci în țara ta, complet altfel decât ai plecat?
Melania era profesoară de pian în Paris deja de 10 ani. Plecase fără ca ai ei să fie de acord, mânată de același sentiment de schimbare care se năștea adesea în ea și pe care avea obiceiul să-l asculte cu sfințenie. Ai ei nu acceptaseră niciodată „rebeliunea ei nefondată”. Ei știau una și bună – omul trebuie să urmeze o cărare bine bătătorită, că atunci când te abați pe de-a lături riști să rămâi împotmolit. Melania argumenta răbdătoare dar de renunțat la ideea ei nici nu se gândea, chiar dacă o încerca adesea o strângere dureroasă de inimă. La înmormântarea mamei nu vorbea cu taica-su; cu toate astea, auzise de pe la rude cât de dezamăgit fusese de fiica lui care n-a catadicsit să-și ia rămas bun de la maică-sa.
Apoi bătrânul se căi. Scrisorile veneau în cutia poștală, reci, la fel de reci ca vorba lui greoaie. Nu-și ceruse niciodată scuze iar Melania nu pretinsese niciodată să-i acorde iertarea. Aveau așa o relație ca un fir de gută de capătul căreia atârnă o bilă uriașă de plumb. Și anii treceau așa, și treceau.
Îndată ce păși afară pe ușa rotativă a aeroportului, răcoarea dimineții o învioră. Căuta cu privirea un taxi și în învălmășeala de oameni simțea un val de bucurie surdă ce răsuna înăuntrul ei. Văzu un puști agățat de geamul mașinii – nu putea să fi avut mai mult de 20 de ani – și îi făcu semn cu mâna. Băiatul își îndreptă reflex spatele și afișa un zâmbet pișicher în colțul gurii:
– Unde vă duc, domnișoară?
Melania se urcă amuzată în Dacia galbenă în care răsuna vesel o melodie din anii ’90. Îl îndrumă spre Cișmigiu și se ferecă într-o tăcere liniștitoare în timp ce ochii sorbeau împrejurimile. Când trecură pe lângă Arcul de Triumf amintirea Parisului o înghionti timid.
La Paris nu fusese nefericită. Nu fusese nici fericită, dar când vreodată căutase Melania fericirea? Se îmbrăcase de mică într-o existență domoală, leneșă, în care nu căuta himere. I se părea că s-ar fi putut ca odată să fi simțit un timid fior al dragostei, dar nici de asta nu era prea sigură, că de o vagă senzație de o secundă pe care nu reușești să o imortalizezi. Muzica o împlinea, o făcea să trăiască vieți care nu erau ale ei. Era ceva în felul în care dezmierda clapele, un soi de conștiinciozitate adâncă – nimic din ce făcea nu făcea la voia întâmplării. Îndrăgea catedra încă și mai mult – iubea entuziasmul studenților ei, dedicarea cu care își jertfeau degetele pe clapele non-colore. Nu toți erau talentați, dar toți o îndrăgeau pe Melania; așa că repetau și repetau iar ea se hrănea cu dedicarea lor. Nici cu asta nu fuseseră de acord părinții, care își doriseră pentru fata lor o profesie adevărată, respectabilă. Numai că s-au lovit de neclintirea ei calmă și cum n-au avut de ales, nu le-a rămas decât să afișeze constant în colțul gurii, deghizată într-un zâmbet, dezaprobarea. Cu o ușoară părere de rău Melania hotărâse de mult că vocea aceea din mintea ei care îi spune fără tăgadă că felul ei de a face lucrurile e singurul care contează, nu putea fi dezamăgită vreodată. În amorțeala ei dulceagă, Melania iubise Parisul, cu străzile lui, cu cafenelele, cu aerul lui boem. Învățase să desăvârșească uniunea ei cu ea însăși și asta o înfrumuseța – era o existență molcomă, ca atunci când te trezești dimineața după ce ai dormit prea mult.
Dar acum redescoperea Bucureștiul copilăriei sale și simțea prin buricele degetelor ca un curent care o scutura din când în când din visare.
Îi spuse taximetristului să oprească la intrarea în Cișmigiu, ignoră privirea lui ce rămăsese atârnată în expectativă, îi plăti cursa și trânti portiera. Îl auzi strigând ceva în spate, dar parcul, în lumina aceea difuză a unei dimineți înghețate de dinainte de Crăciun o atrăgea ca o vrajă. Se plimba o vreme pe malul lacului amorțit, pe lângă băncile ce de atâtea ori primeau în brațele lor îndrăgostiți pierduți în priviri galeșe, pe lângă locul de joacă al copiilor, părăsit în uitarea de dinaintea sărbătorilor. Apoi rămase dincolo de gard, pironită în fața imobilului vechi, cu tencuiala crăpată și se uită îndelung la fereastra etajului al doilea, unde nu se simțea nicio urmă de viață.
Apoi se hotărî să urce. Scările vechi spiralate miroseau a igrasie. Din apartamente nu se auzea niciun sunet, ca și când întregul imobil ar fi fost scufundat într-o atmosferă sepulcrală. Ajunse gâfâind de alergat pe scări în fața ușii de la numărul 14.
Scoase din buzunarul exterior al genții o cheie stătută, ruginită. O introduse cu grijă în broasca la fel de veche iar împerecherea lor păru pentru o secundă sărutul primordial; și în urma lui ușa se dădu în lături, cu un scârțâit ca o văicăreală prelungă. Melania pătrunse în apartament – pe pereți lucea în lumina firavă a unui soare timid mica întinsă cu cel puțin 40 de ani în urmă. Pe etajere se înșiruiau ca un destin fotografii de familie. Pe masa din sufragerie își făcea cu solemnitate datoria un mileu lucrat manual cu grijă, trecut și el prin încercarea timpului. Totul era cu grijă așezat, totul era conservat ca o comoară de preț. Melania lăsă cu un gest molcom geanta pe fotoliul de lângă bibliotecă și se postă în mijlocul încăperii, sorbind cu nesaț imaginile atât de familiare. Se apropie de radioul vechi și îl porni – acel radio care ca o cutie a Pandorei, făcea să sune Ceaikovski-ul fredonat de mama când făcea cozonaci, Beatles-ii adolescenței, Miles Davis-ul melancoliei. Stătu acolo, dând încetișor din cap, cu timpul intinzându-i-se leneș ca o pisică la picioare. Pe blatul din bucătărie era pregătit un vraf de plicuri de mirodenii.
O trezi din reverie doar vaietul ușii care se deschidea a doua oară – în prag stătea tata, același tata, cu 10 ani mai bătrân, tata cu punga lui în care zemuia pestele pe care îl cumpăra conștiincios în fiecare sâmbătă dimineață, devreme. Stătea acolo, cu paltonul lui cel mai bun, aproape la fel de bătrân ca ea și o privea ca pe o stafie.
– Săru’mâna, tata! Îngână Melania cu un nod dureros în gât.
Când își dădu seama bătrânul că imaginea din fața lui n-avea să dispară, se apropie cu pași lenți, apăsați. Ca buimac, întinse mâna totuși neîncrezător către Melania și zâmbi vag. Melania făcu la fel. Bătrânul lăsă punga cu pestele pe masă și se așeză la masă, urmărind-o cu o privire întrebătoare.
– Ai venit în vacanță?
– Nu, m-am întors definitiv. Aveam nevoie de o schimbare.
– Da, schimbare… Ai lăsat postul de la liceu?
– Da, o să găsesc altceva aici. Cu economiile pe care le-am strâns mă descurc o vreme. Când trăiești singur, nu-ți trebuie mulți bani. Tu cum ești, tata?
Bătrânul îi răspunse cu o întrebare:
– Tot de pian te apuci aici?
Bătrânul accentua într-o manieră ciudată cuvântul „pian” iar Melania simți cum mirajul reîntâlnirii se destrăma încet.
– Da, tot de pian. Dar nu aici. Mă duc la Brașov. Mi-au ajuns orașele mari, am nevoie de puțină liniște.
Bătrânul o privi cu zâmbetul lui aninat în colțul gurii – nu mai rămăsese nicio întrebare de pus. Apoi se ridică greoi de pe scaun, se duse la punga cu pestele proaspăt cumpărat și începu să o desfacă ușor. Îl puse cu grijă pe un tocător de lemn și începu să-l condimenteze tacticos. Apoi sparse tăcerea:
– Tata, tu știi mai bine. Eu sunt bătrân, sunt în urmă cu tendințele astea tinerești, cu schimbările astea bruște – accentua din nou în felul acela bizar cuvintele. Dacă tu vrei să pleci, du-te; eu mă descurc. Te-aș duce chiar eu la gară, dar a fost ger azi-noapte și nu mai pornește mașina.
Melania se ridică și ea și își zări în fugă chipul în oglinda de deasupra mesei – se mira de paloarea ca de ceară de pe chipul ei și de zâmbetul amar pe care îl afișa, dar dintr-o scuturare scurtă a capului alungă tristețea de copil ce i se îngrămădea dureros în cutele ridurilor de pe frunte.
Imobilul de lângă Cișmigiu rămase în urmă; în urmă rămase apoi și Gara de Nord, și orașul cu totul, cu vuietul lui, cu iubirile și dezamăgirile ce se împleteau pe străzi, pe la etajele blocurilor, și viețile atâtor oameni care își trăiau existența. Trenul gonea din ce în ce mai repede, cu hurducătura lui greoaie, spre munte, spre aer, spre silueta încântătoare a pădurilor. Melania, cu capul sprijinit de geam, își scotocea în suflet o rază de lumină – în același loc, în aceleași adâncuri în care mereu găsise calea.
Și doar o clipă, un zâmbet sincer îi înflori pe chip, cu gândul că nu mai are nevoie de bestia de metal ca să zboare.