de Andrei-Alexandru Aldea
- Abominația
Poate nu rațiunea a creat confuzia, ci confuzia a zămislit rațiune. Simt asta în crizele de insomnie — tăișul bisturiului adânc în minte. Rațiunea asfixiază — gânduri care nu par ale mele gravitează către un vid.
Poate înainte de orice gând a fost doar un vid de posibilități nemărginite — confuzia. Din acel vid s-a desprins primul tipar. Din tipar — Abominația: timpul conștient, entropie încremenită, tânjind haos.
Un timp care gândește totul simultan. Fiecare carte citită, arsă — înaintea scrierii. Trăind primul strigăt, ultima suflare — și tot ce e cuprins între ele. Timpul, împovărat de omnisciență, a suflat conștiința în materie. Să se frământe în cranii prea înguste s-o cuprindă.
Acolo, neuronii s-au aprins în haos, făurind gând. Și animalul s-a văzut văzând.
De atunci îi purtăm suflul — o cicatrice a confuziei originale.
Uneori simt acest suflu ca pe o durere care nu e a mea. Operându-mi sufletul fără anestezie, timpului îi tai țesutul. Poate creierul nu e creator de sens, ci receptor al confuziei cosmice ce persistă peste tot.
Conștiința: confuzie organizată încercând a se înțelege. Răspunsul naște întrebare, rațiunea se adâncește în esența ei — confuzia. Iar eu mă afund odată cu ea, până la nelămurire.
- Prisma
Creierul s-a îndoit în percepție. Și a sădit tumoarea curiozității — să înțeleagă adevărul. Durerea devine masă de disecție, iar omul — cobai și bisturiu.
Adevăr sau percepție — a cui? Paranoicul nu poate fi dezamăgit — trăind dezamăgirea în nașterea faptei. Nu există dezamăgire fără speranță — iar speranța fără dezamăgire e doar credință. Paranoia: îmbrățișând absența speranței ca pe un părinte muribund.
Paranoicul e lipsit de credință — sau plin de luciditate?
Luciditatea de a te încrede în neîncredere până devii încrezător. Încrezător în obiectivitate — suma subiectivităților observate cinic. Tot subiectivism, rezonând cu vidul primordial.
Simt acest paradox, amputând orice interacțiune. Gesturi — membre ale întregului distorsionat. Gingășia copilului — ecuația manipulării. Zâmbetul partenerului — rugăciunea validării. Sfatul prietenului — geometria câștigului. Să ascundă inocența atâta meșteșug? Cu siguranță prisma-mi mutilează gesturile în ochii celorlalți.
Dacă toate prismele ar fi dezvăluite, s-ar anula reciproc? Sau ar distorsiona până la nerecunoaștere? Poate absența luminii e luciditate — reîntoarcerea în vid. Nu poți observa gândul fără a-l naște.
III. Parazitul timpului
Cu ultima suflare a ultimei conștiințe, dezordinea ar redeveni ordine. Sau poate timpul de-ar mai fi conștient — ar deplânge râzând acest gând. Cât există materie sau timp, rațiunea e sentință.
Odată ce parazitul conștiinței s-a stins din materie, confuzia va forma un nou tipar — în timp, prin timp. Același tipar, același parazit — reinfectând eterna gazdă.
Iar timpul din nou condamnat la rațiune, redevine Abominația — un zeu omniscient.
Forțat a vedea și trăi deodată fiecare bucurie, eroare și suferință. Toate amestecate într-o mâzgă puturoasă. Un puroi ce trebuie expulzat. Îl scuipă în materie — și-l drenează o clipă. Pentru timp o secundă de pace, pentru animal o eternitate de chin. Cândva ne-a suflat-o, acum ne-o scuipă. Dacă timpul însuși e degradat de această infecție, ce șanse avem noi să nu fim?
Poate de aceea în izolare, în rațiune, vidul seduce. Suntem gunoiul metafizic al unui zeu ce nu poate muri.