de Linh Dinh
traducere & prezentare: Antonio Olșanschi
Linh Dinh (n. 1963) este un scriitor, traducător și editor american de origine vietnameză, născut în Saigon și stabilit în Statele Unite ale Americii. Opera sa se remarcă printr-un stil experimental, provocator și satiric, explorând teme ca exilul, identitatea diasporică, marginalitatea, alienarea culturală și absurditățile globalizării. A publicat volume de poezie, proză scurtă, romane și eseuri. Scrisul său combină ironia politică, observația socială și un limbaj intens, uneori crud, reflectând tensiunile dintre cultura americană contemporană și experiența imigrantului. Povestirea „Prizonier cu dicționar“ face parte din volumul Blood and Soap (2004).
* * *
Și astfel un tânăr a fost aruncat în închisoare, unde a găsit, în celula sa altminteri goală, un dicționar într-o limbă străină. Era mereu întuneric acolo și la început nici nu și-a dat seama că este un dicționar. Nu era un tip intelectual și nu avusese niciodată un dicționar al lui. Totuși, nu era nici pe departe prost, dar avea o minte înclinată spre ironie, capabilă să scoată o glumă chiar și din situațiile cele mai tragice. Putea fi și foarte glumeț în preajma anumitor femei.
În orice caz, nu știa ce poate face cu această carte aproape fără valoare, în afară de a o folosi drept scaun și pernă. Din când în când, rupea pagini din ea, ca să se șteargă. După un timp, din pură plictiseală, a decis să se uite totuși în dicționar. Ochii i se obișnuiseră deja cu lumina slabă și putea să distingă destul de ușor toate cuvintele în acel amurg veșnic.
Deși nu cunoștea acea limbă străină și nu știa nici măcar ce limbă este, a simțit brusc impulsul de a o învăța. Marea lui virtute – adică blestemul cel mai mare al vieții lui – era capacitatea de a duce la îndeplinire orice plan, odată ce își punea ceva în minte. Această carte reprezenta problema lui de pe urmă, singura lui problemă, pe care avea s-o rezolve vreodată.
Prizonierul a început să aleagă cuvinte la nimereală și să le cerceteze minuțios definițiile. Desigur, fiecare definiție conținea cuvinte cu totul necunoscute. Neabătut, căuta toate cuvintele din definiție, ceea ce îl conducea către cuvinte și mai complicate. Pentru a defini cuvântul „om“, de exemplu, prizonierul a trebuit să caute nu numai „ființă“ și „umană“, ci și „opozabil“ și „degetul mare“. Pentru a defini „degetul mare“, a trebuit să caute nu numai „scurt“ și „deget“, ci și „gros“, „al“, „un“ și „cel“. Pentru a defini „cel“, a trebuit să caute „acel“ și „un“ (din nou) și „ființă“ (din nou) și „lucru“ și „grup“.
Fiind singur în celulă zi și noapte, fără distrageri, îi permitea prizonierului să se concentreze cu o asemenea rigoare, încât a ajuns să poată reține și să coreleze în cap sute de definiții. Dicționarul avea peste o mie de pagini, dar prizonierul era hotărât să memoreze fiecare definiție de pe fiecare pagină. Se crispa la gândul că mai înainte rupsese foi din el, ca să se șteargă. Acele pagini reprezentau acum goluri în propria cunoaștere. Pentru că se duseseră pe apa sâmbetei, nu avea să știe niciodată toate cuvintele din acea limbă.
Totuși, se trezea în fiecare dimineață cuprins de o exaltare soră cu nebunia, dornic să devoreze tot mai multe cuvinte. Asemenea multor oameni, confunda dobândirea unui vocabular vast cu cunoașterea, chiar cu înțelepciunea, și astfel simțea cum îi crește prestanța zi de zi, dacă nu chiar de la o secundă la alta. Cu toate că nu avea habar ce înseamnă cuvintele, la ce anume din lumea reală se referă ele, se gândea că le înțelege pentru că le știe definițiile.
Și, pentru că își ducea veacul în această limbă tot timpul, ca un făt ce se dezvoltă în pântece, existau momente când simțea că sigur poate ghici sensul general al unui cuvânt, fie că era o plantă sau un animal, de exemplu, fie că indica ceva pozitiv sau negativ. Dar presupunerile lui erau mereu greșite, desigur. Doar pentru că „vezică“ i se părea că sună oarecum vast și nebulos, prizonierul credea că trebuie să aibă de-a face cu exteriorul, în special cu vremea, o rafală de vânt sau o ploaie torențială sau un fulger. Cuvântul „tată“, cu tonul său deznădăjduit și exasperat, îl făcea pe prizonier să se gândească la ceva mort și putrezit: un cadavru sau un morman de gunoi. A dedus că „omucidere“ este o floare. Credea că „iulie“ înseamnă „august“.
Pe bună dreptate, prizonierul era și mândru de pronunția lui, remarcabil de limpede și sigură, accentele căzând de cele mai multe ori pe silabele potrivite. Dacă ar fi vorbit la telefon, prizonierul ar fi putut fi confundat cu un vorbitor nativ, deși unul de clasă socială inferioară. Totuși, dacă prizonierul era convins că învață o nouă limbă, era în același timp sigur că o pierde pe cea veche, fiindcă până atunci uitase aproape toate cuvintele din limba maternă. Deja nu mai putea numi părțile corpului, nici măcar pe cele de bază – mână, nas, față, gură etc. – astfel încât propriul trup devenea vag, impersonal, ireal. Chiar dacă era înconjurat de mizerie, nu știa să o numească „mizerie“. Singurul cuvânt care îi venea ușor pe limbă, automat și nepoftit, era „închisoare“, pentru că acesta era ultimul lucru la care se gândea în fiecare noapte și primul lucru la care se gândea în fiecare dimineață.
În vise nu-i mai apăreau deloc conversații sau gânduri. De multe ori, nu erau decât o serie de imagini sau pete abstracte de culoare. Câteodată erau alcătuite doar din sunete, o cacofonie a propriei voci, care recită fragmente de definiții. Nici măcar în cel mai cumplit coșmar nu putea țipa „mamă!“ în propria limbă. Dar această pierdere nu-l tulbura; abia o băga de seamă, căci era convins că se reconstruiește pe sine. Pe măsură ce era alungat din lume, singura lume căreia avea dreptul să-i aparțină, se gândea că intră într-un univers cu totul nou.
Poate că, eliberându-se de limba maternă, prizonierul încerca inconștient să scape de trecutul oribil, căci, sincer vorbind, nu exista niciun cuvânt din limba sa maternă care să nu-i evoce vreo experiență oribilă sau umilitoare. Se prea poate să fi simțit că limba maternă era însăși autoarea vieții sale oribile. Dar acestea sunt numai bănuieli, nu știm sigur.
În orice caz, zi și noapte, prizonierul își rostea definițiile cu voce tare. Dacă cineva și-ar fi apropiat urechea de ușa groasă din fier în miez de noapte, ar fi auzit, de exemplu: „animal cu coadă lungă și subțire care infestează clădirile“. Sau „sentiment puternic și tandru față de un dușman de moarte“. Sau „teamă înfiorătoare și dezgust, însoțite de o adâncă ură de sine“. Cu atâtea cuvinte și definiții stranii adunate, nu se ajungea oare la cunoaștere profundă, la revelație? Ce este, la urma urmei, o revelație, dacă nu rezultatul câștigat cu greu al unei minți excepționale care lucrează la capacitate maximă?
Prizonierul era recunoscător că i se oferă șansa de a se concentra nestingherit pentru o perioadă atât de lungă. Se simțea victorios: închis într-o celulă goală, fusese privat de lume; însă, printr-un act eroic de voință, își reclădise universul. Avea (aproape) totul, pentru că știa (aproape) toate cuvintele unei limbi.
Dar adevărul este că prizonierul nu recăpătase nimic. El gândea așa, firește, doar pentru că trebuia să gândească așa. După decenii de efort mental neîncetat, singurul rod al muncii sale remarcabile, singurul cuvânt pe care și-l însușise cu certitudine era „dicționar“, pur și simplu pentru că era tipărit pe coperta unei cărți, despre care știa sigur că este un dicționar. Căci, chiar și atunci când dădea peste definiția cuvântului „prizonier“ și o învăța pe de rost, nici măcar nu-și dădea seama că citește despre sine însuși.