de Doina Roman
Dănuț Ivănescu se trădează pe sine, pagină cu pagină, ca un scriitor care a petrecut o viață întreagă observând oamenii din bloc, de la scară, de la colțul de stradă, din cârciumă. Nu e un contemplativ izolat, e un animal social care a interiorizat zeci de vieți mici și le redă cu o mixtură greu de replicat: tandrețe și ironie în proporții egale. Simți că pentru el vecinul nu e un decor, e o obsesie, o materie primă, o temă filozofică deghizată în om obișnuit.
Există în el ceva din scriitorul de moravuri în tradiție balcanică, dar racordat la sensibilitatea urbană post-comunistă. Nu se ia prea în serios — cartea se deschide cu o prefață (denumită Înainte de toate) care e aproape o autoflagelare amuzată: povestitorul recunoaște că a cedat mituirii, că a acceptat prânzuri și plicuri cu bancnote ca să scrie despre vecinii lui. E o declarație de principiu: nu mă dau drept martor imparțial sau moralist.
Stilul lui Ivănescu e unul al digresiunii controlate. Frazele pornesc banal, dar sunt deviate brusc spre absurd sau spre o observație lucidă care te prinde nepregătit. Dialogurile sunt scurte, eliptice, cu hiatusuri pline de înțeles — personajele vorbesc pe lângă subiect, se contrazic fără să-și dea seama, ating lucruri esențiale din greșeală. Umorul e sec, de tip britanic aplicat materialului românesc, fără să știi bine dacă râde cu personajele sau de ele.
Există o predilecție pentru enumerare — liste de lipsuri, de atribute negative, de gesturi mici — care produce un efect comic cumulativ. Capitolul dedicat lui Nicolae Guță (cel care n-are nimic: „n-are cap, n-are gât, n-are onoare”) e o capodoperă miniaturală a acestei tehnici. Pe măsură ce lista crește, personajul, paradoxal, devine tot mai prezent și mai real.
Proza lui alternează tonul de reportaj sec cu momente de lirism aproape involuntar sau poezie. Când descrie strada (fostă Zoia Kosmodemianskaia, devenită Bulevardul Vieții), face de fapt o istorie a României comprimate în câteva zeci de metri de caldarâm.
La suprafață: o galerie de portrete de bloc, de cartier, de pandemie. Oameni mici, ciudați, ratați, supraviețuitori. Dedesubt: o meditație despre comunitate ca formă de a rezista absurdului. Vecinii, cu toate smintitele și junghiurile lor, alcătuiesc ceva — un țesut social imperfect, zgomotos, viu. Ivănescu pare să creadă că nici un om nu e cu adevărat lipsit de interes dacă îl privești îndeajuns.
Pandemia servește ca un catalizator dramatic — nu e subiectul principal, ci contextul care scoate la suprafață ceea ce exista deja: singurătatea (Agigea Dodoa, Brebu), prostia instituționalizată (Cultime, Maiorul Gicu), rezistența senilă și grațioasă (Tanti Glafira), indiferența cosmetizată (Spicel Fredonea). Starea de urgență nu schimbă oamenii, îi revelează. Motivația declarată e aproape comică — a fost mituit cu ostropel și sarmale. Motivația reală, vizibilă în textura cărții, e una profund afectuoasă: să dea demnitate literară oamenilor care nu o cer și nu o știu.
Personajele lui Ivănescu nu sunt simboluri, nu sunt alegorii, nu aspiră la reprezentativitate. Sunt pur și simplu oameni surprinși în mișcare, cu tot cu ridicolul și cu micile lor eroisme.
Ideea centrală ar putea fi formulată cam așa: viața curge, curge ca proasta și nu se oprește — Ivănescu chiar o spune la un moment dat, cu vocea naratorului. Nu există revelații mari, nu există mântuire, nu există lecții. Există doar continuul, aproape absurd, al existenței urbane românești.
Atmosfera e cea a unui bloc de zece etaje undeva în România anilor 2020: liftul probabil că merge în zile impare, pereții absorb mirosuri și secrete, conductele oftează noaptea. E o atmosferă familiară până la durere, dar redată cu o distanță care o face să pară și ciudat de frumoasă. Există un soi de melancolie caldă în felul în care Ivănescu îți arată că lumea aia mică — cu cârciumile ei (Doi Netoți, La Varice, Patru Buze), cu Polițistul Ambrozel Bulache, cu Limpezia și ostropelul ei — e de fapt ireversibilă și că merită să fie consemnată înainte să dispară.
Ivănescu invocă el însuși, în prefață, câteva nume — Urmuz, Céline, Beckett, Vonnegut —, adăugând imediat că el nu e niciunul dintre ei. E o eschivă onestă. Comparația mai potrivită ar fi: Marin Sorescu — pentru umorul absurd cu rădăcini folclorice și pentru capacitatea de a găsi tragicul în banal fără să îl dramatizeze.
Naratorul e un personaj el însuși — un scriitor din bloc, mituit cu mâncare bună, complice și martor. Vocea lui e caldă, ușor ironic-autoironică, niciodată superioară. Participă la lumea pe care o descrie, nu o privește de la etaj. Uneori face comentarii directe — „L-am votat și eu” (despre politicianul corupt) — care colapsează distanța dintre narator și lumea narată.
Personajele sunt construite prin acumulare de detalii aparent nesemnificative care, la final, compun o siluetă surprinzător de completă. Nu sunt dezvoltate psihologic în sens clasic — Ivănescu nu le analizează, nu le judecă, le notează. Nea Bobonea (cel care înțelege graiul animalelor), Tanti Glafira (supraviețuitoarea senilă și indestructibilă), Brebu (indolentul instituțional), Agigea Dodoa (al cărei plan de sinucidere eșuează penibil și salvator în același timp), Ieremiea (savantul prostiei) — toți sunt memorabili nu pentru că sunt complecși, ci pentru că sunt precis observați.
Harte, junghiuri și sminteli e o carte care nu-și ia în serios propriile ambiții literare — și tocmai de aceea funcționează. E o colecție de portrete de bloc, da, dar și o cronică a Românei pandemice, și un eseu deghizat despre comunitate și absurd, și un omagiu adus oamenilor pe care literatura îi trece de obicei cu vederea. Ivănescu scrie cu poftă, cu umor bine temperat și cu o afecțiune neostentativă pentru lumea sa mică — ceea ce e, în fond, tot ce-i trebuie unui prozator bun.