traducere & prezentare de Alexandra Oprea
Suchitra Awasthi (n. 1977) este poetă și cadru universitar la Uttarakhand Open University, Haldwani, India. Este doctor în filologie, iar în activitatea sa academică îmbină studiile literare cu interesul pentru scriere creativă și cercetare interdisciplinară. Poezia sa explorează identitatea, memoria, spațiul domestic și condiția feminină în contextul socio-politic indian contemporan. Prin activitatea didactică și contribuțiile sale critice, promovează literatura în limba engleză și dialogul intercultural, susținând formarea studenților într-un mediu educațional deschis și flexibil, specific învățământului la distanță.
La spart de nuci cu tata
Cea mai bună parte din viața unui om bun, / micile lui acte de bunătate și de iubire, / fără nume, neștiute. (William Wordsworth, din „Lines composed a few miles above Tintern Abbey”)
Am mers pe acasă duminica aceea
Ca în orice altă duminică.
El stătea afară
Pe balconul casei noastre din deal
În dimineața rece de noiembrie,
Scăldat în lumina blândă a soarelui iernatic,
Spărgând nuci
Una câte una,
Punând atent miezul într-un bol de porțelan.
Ne certasem cu o seară înainte.
Și atunci, fără să rostesc un cuvânt, rușinată,
M-am făcut nevăzută,
Ca să avem liniște.
Am fost dintotdeauna un copil rebel
Doar ca să aflu prea târziu
Că părinții îmi sunt singurele rude,
Iar casa aceea, singurul adăpost.
Toată viața am dărâmat ce au construit pentru mine
Și le-am zdrobit iubirea prin sfidare.
Așă că iată-l,
Spărgând nuci sub cerul montan, senin și albastru.
Și, ca un semn tăcut de armistițiu,
Mă așez lângă el,
Dându-i impresia că ajut,
Adunând cojile într-o pungă de hârtie mototolită.
Nucile erau mici și tari,
Cu miezul comestibil înghesuit adânc în crăpături dificile.
A fost din nou păcălit,
Ca de fiecare dată.
De data aceasta unul dintre pacienții lui
Profitase de inocența lui copilărească.
Eram de față:
Vânzătorul acelor nuci de la intersecția Bhowali,
Ridicându-și cămașa să-i arate o cicatrice –
Un tatuaj permanent lăsat de bisturiul tatei –
Și-a împreunat mâinile într-un simulacru de reverență: „Dumneata m-ai operat!
Ce noroc pe mine să veniți azi aici, la prăvălioară.
Vă ofer, domnule, aceste roade fragede și gustoase.
Cu mâna mea le-am adunat din munți într-o zi cu noroc.”
Iar când am ajuns acasă
Și am început să spargem nucile,
Ne-am dat seama cât de seacă îi fusese recunoștința.
Unde erau nucile frumoase, cu miezul mare,
Pe măsura promisiunii vânzătorului?
Dar asta-i o altă poveste.
Cât am stat să pun cojile în pungă,
Vorbeam cu autoritate forțată,
Încercând să restabilesc normalitatea,
Și să-i amintesc cum îl tot duce lumea de nas.
Vorbeam ca oamenii care n-au nevoie să-și spună nimic,
Să-i arăt că acea iubire familială a rămas neatinsă și puternică.
A zâmbit și mi-a spus încet:
„A scoate miezul din nucă
E ca și cum ai face o operație.”
Și iată-l: chirurgul experimentat
Desprindea cu grijă fiecare coajă,
Cu creneluri și mozaicuri ca
Șanțurile unui creier deschis înainte de operație,
Volute și spirale, memorie musculară abilă și ingenioasă,
Strecurându-și cuțitul cu precizia și atenția lui chirurgicală,
Ca nu cumva miezul să se facă praf.
„Miezul”, a zis, adresându-se ca unui student,
„Este acoperit cu o membrană subțire.
Dumnezeu nu și-a închipuit că îl vom mânca.
A creat membrana ca să protejeze inima nucii.
Ingeniozitatea naturii se arată și când albinele secretă miere,
Sigilând-o cu ceară ca în producția automată și organică.”
A mișcat din nou cuțitul, cu îndemânare,
Ca și cum ar fi făcut o intervenție chirurgicală.
„Așa se extrage o piatră din vezică”, a spus,
„Doar că atunci pacientul sângerează abundent.”
În timp ce rostea aceste cuvinte am tăcut, rușinată din nou,
Ca întotdeauna când îi văd cărțile stufoase de chirurgie:
Bailey și Love, Davidson, Farquharson…
Felul său modest de a fi și lipsa de mândrie mă fac să mă simt atât de mică,
De nesemnificativă, de fiecare dată!
Apoi după un timp, vrând să-i fiu utilă în continuare,
Am intrat în casă și am luat o scobitoare.
„De ce nu folosești asta?” i-am zis, nerăbdătoare.
„Așa iese miezul mai ușor.”
I-am demonstrat cât de expertă sunt
Și am făcut miezul praf.
„Vezi?”, am zis, triumfătoare.
„Și-așa nici nu riști să te tai.”
S-a uitat la mine
Și a zâmbit liniștit:
Era zâmbetul cuiva care știe totul
Dar nu spune nimic.