de Audre Lorde
traducere de Roxalia Petruți
Calitatea valorilor prin care ne înțelegem existența are o legătură directă cu modul în care trăim și cu schimbările pe care sperăm să le producem în această viață. Prin intermediul acestor valori ne formăm ideile prin care ne căutăm magia și o facem să prindă formă. Aceasta este poezia ca iluminare; căci prin poezie dăm nume acelor idei care – până la poem – sunt nenumite și lipsite de formă, aproape să se nască, dar deja intuite. Acea distilare a experienței din care izvorăște poezia adevărată dă naștere gândului, așa cum visul dă naștere conceptului, așa cum sentimentul dă naștere ideii, așa cum cunoașterea dă naștere înțelegerii, precedând-o.
Pe măsură ce învățăm să acceptăm intimitatea acestei analize și să ne dezvoltăm datorită acestei introspecții, pe măsură ce învățăm să folosim roadele ei ca pe o putere care ne animă viața, acele temeri care ne domină și ne impun tăcerea încep să-și piardă controlul asupra noastră.
Pentru fiecare dintre noi, ca femei, există un loc întunecat în interior, unde spiritul nostru adevărat crește ascuns, „frumos / și dur ca niște trunchiuri / de castan împotriva coșmarului nutrit de slăbiciune” și de neputință.
Aceste locuri ale posibilității din noi sunt întunecate pentru că sunt străvechi și ascunse; ele au supraviețuit și au căpătat forță prin acel întuneric. În aceste adâncuri, fiecare dintre noi păstrează o rezervă incredibilă de creativitate și putere, de emoții și sentimente neexaminate și neconsemnate. Sursa de putere a femeii din interiorul nostru nu este nici albă, nici superficială; ea este întunecată, străveche și adâncă.
Atunci când privim viața doar prin modelul european, ca pe o problemă ce trebuie rezolvată, ne bazăm exclusiv pe idei pentru a deveni libere, fiindcă asta ne-au spus înaintașii albi că are valoare.
Dar, pe măsură ce intrăm în contact cu propria noastră conștiință non-europeană, care vede viața ca pe o situație ce trebuie trăită și cu care trebuie să interacționezi, învățăm tot mai mult să ne prețuim sentimentele și să respectăm acele surse ascunse ale puterii noastre, de unde vine cunoașterea adevărată și, deci, acțiunea durabilă.
În acest moment, cred că noi, femeile, purtăm în noi posibilitatea de a îmbina aceste două abordări necesare supraviețuirii, iar poezia este locul unde suntem cel mai aproape de această fuziune. Vorbesc aici despre poezie ca distilare revelatoare a experienței, nu despre jocul steril de cuvinte prin care înaintașii albi au denaturat ideea de poezie, ca să-și mascheze dorința disperată de a avea imaginație fără a avea însă și viziune.
Pentru femei, deci, poezia nu este un lux. Este o necesitate vitală a existenței noastre. Ea formează calitatea valorilor prin care ne clădim speranțele și visele întru supraviețuire și schimbare, transformate mai întâi în limbaj, apoi în idee și ulterior în acțiune concretă. Poezia este modul în care dăm nume nenumitului, astfel încât acesta să poată fi gândit. Cele mai îndepărtate orizonturi ale speranțelor și temerilor noastre sunt pavate cu poemele noastre, desprinse din experiența brută a vieții de zi cu zi.
Pe măsură ce ne acceptăm sentimentele și le explorăm onest, ele devin sanctuare și pepiniere pentru cele mai radicale și îndrăznețe idei. Ele devin un refugiu sigur pentru acea diferență atât de necesară schimbării și conceperii oricărei acțiuni semnificative. Aș putea numi acum cel puțin zece idei pe care le-aș fi considerat intolerabile sau de neînțeles dacă nu ar fi venit prin vise și poeme. Aceasta nu este fantezie inutilă, ci atenție disciplinată acordată adevăratului sens al expresiei „simt că e bine”. Ne putem antrena să ne respectăm sentimentele și să le transpunem într-un limbaj pentru a fi împărtășite. Iar acolo unde acest limbaj nu există încă, poezia este cea care ne ajută să-l făurim. Poezia nu este doar vis și viziune; este arhitectura de rezistență a vieților noastre. Ea pune bazele unui viitor al schimbării, un pod peste temerile noastre față de ceea ce încă nu există.
Posibilitatea nu este nici eternă, nici instantanee și nici nu este ușor să-ți menții încrederea în ea. Uneori muncim mult ca să stabilim un punct de rezistență împotriva acelor forme de moarte pe care suntem așteptate să le trăim, doar ca să ne vedem acel punct amenințat de fricile cu care am fost crescute sau de retragerea aprobării celor din jur. Femeile se văd discriminate de acuzații fals binevoitoare de infantilism, lipsă de universalitate, nestatornicie sau senzualitate. Dar cine pune întrebarea: Oare îți modific eu aura, ideile, visele, sau doar te împing spre o acțiune reactivă? Chiar dacă aceasta din urmă nu e puțin lucru, ea trebuie privită în contextul nevoii de transformare reală a fundamentelor vieții noastre.
Înaintașii albi ne-au spus: gândesc, deci exist. Mama Neagră din interiorul nostru – poeta – ne șoptește în vise: simt, deci pot fi liberă. Poezia creează limbajul pentru a exprima această cerință revoluționară: punerea în practică a libertății.
Totuși, experiența ne-a învățat că este mereu nevoie de acțiune în prezent. Copiii noștri nu pot visa dacă nu trăiesc și nu pot trăi dacă nu sunt hrăniți. „Dacă vreți să schimbăm lumea într-o zi, trebuie măcar să trăim destul cât să creștem!”, așa strigă copilul.
Uneori ne îmbată visul unor idei noi. Credem că rațiunea ne va salva. Că doar creierul ne va elibera. Dar nu există idei noi care stau la rând să ne salveze ca femei, ca ființe umane. Există doar idei vechi și uitate, noi combinații, extrapolări și recunoașteri din interiorul nostru, alături de curajul reînnoit de a le pune în practică. Trebuie să ne încurajăm constant să încercăm acele acțiuni eretice pe care visele noastre le presupun și pe care multe dintre ideile noastre vechi le desconsideră. În fruntea mișcării noastre spre schimbare există doar poezia care sugerează posibilitatea devenită realitate. Poemele noastre dau formă implicațiilor a ceea ce suntem, a ceea ce simțim și îndrăznim să înfăptuim, temerilor noastre, speranțelor noastre, celor mai dragi spaime.
Într-o lume definită de profit, de puterea liniară și de dezumanizarea instituțională, sentimentele noastre nu au fost menite să supraviețuiască. Păstrate doar ca anexe inevitabile sau distracții plăcute, lumea se aștepta ca sentimentele să îngenuncheze în fața gândirii, așa cum femeile trebuiau să îngenuncheze în fața bărbaților. Dar femeile au supraviețuit. Ca poete. Și nu există dureri noi. Le-am simțit deja pe toate. Le-am ascuns în același loc unde ne-am ascuns puterea. Ele ne apar la suprafață în vise, iar visele sunt cele care ne arată calea spre libertate. Acele vise devin realizabile prin poemele noastre, care ne dau forța și curajul de a vedea, de a simți, de a vorbi și de a îndrăzni.
Dacă ceea ce avem nevoie pentru a visa, pentru a ne călăuzi sufletul în modul cel mai profund și nemijlocit spre posibilitățile viitorului, este considerat un lux, atunci ajungem să renunțăm la esența noastră, la izvorul puterii noastre, la feminitatea noastră; renunțăm la viitorul lumilor noastre.
Căci nu există idei noi. Există doar moduri noi de a le face simțite – de a examina cum se simt acele idei trăite într-o dimineață de duminică la ora 7, în timp ce faci dragoste, în vreme de război, dând naștere sau jelindu-i pe cei morți – în timp ce suferim de doruri vechi și ne luptăm cu străvechile sfaturi și temeri de a fi tăcute, neputincioase și singure, gustând în același timp noi posibilități și puteri.