Cufărul Povestașei

de Lucia Eniu

„Iată că s-au scurs mai bine de cincizeci de ani de când îndur monotonia vieții reale și n-am găsit înlocuitor mai bun pentru frământările care o devorează decât bucuria ascultării poveștilor și meșteșugul de a le spune, pe care mi l-am însușit și eu.”
[Charles Nodier]

Pandora s-a născut într-un cufăr. Mama, o fată de nici cincisprezece ani, fugise de acasă. Lăsase în urmă opt suflete amărâte îngrămădite într-o clădire dărăpănată, prost luminată și friguroasă. Când durerile deveniseră insuportabile, fata își scosese bruma de haine din cufărul de lemn și se așezase pe vine deasupra lui. Văzuse în repetate rânduri cum se nasc pruncii. Asistase fără voie la nașterea fraților săi, auzise țipetele mamei și-i văzuse chipul schimonosit de durere. Ea născuse ușor, fără dureri, fără schimonoseli. Fără țipete. Pandora venise pe lume în întuneric și într-o liniște desăvârșită. Fusese o noapte de sfârșit de vară fără vânt. Se înnorase și doar câteva stele se puteau zări de pe dealul unde fata umpluse cufărul de viață. Scosese prunca din el, o așezase cu grijă pe iarbă și-o curățase de sânge, aruncase haina pe care născuse, înfășase mogâldeața care începuse să scâncească într-o pânză și o așezase din nou în locul nașterii. Nu o hrănise, nici n-avea cu ce. După ce se curățase și ea cât putuse de bine, luase pe umăr cufărul încărcat de scâncete și pornise la drum. Se întâmpla pe la 1904, într-o regiune muntoasă din Europa răsăriteană.

Tânăra mamă ținu drumul cât putu de drept, încercând să se ferească de privirile curioase ale drumeților care-i ieșeau în cale. Pantofii de lac primiți de pomană, mai mari cu două numere decât cei scofâlciți și soioși pe care-i purta de obicei, îi îngreunau mersul șleampăt, dându-i un aer ridicol care rivaliza cu expresia de suferință de pe chipu-i smead. Cufărul atârna și el destul de greu, deși nou-născuta nu cântărea cine știe ce. După mai multe opriri, sleită de puteri, tânăra ajunse într-un târgușor din cele cu cârciumă și prăvălii evreiești. Lăsă cufărul în fața uneia dintre ele, nu, așa cum s-ar fi cuvenit și cum se mai întâmplase prin lumea mare, înaintea bisericii ori pe treptele vreunui orfelinat și se făcu nevăzută, fără nicio privire aruncată peste umăr, fără lacrimi. Primii zori ai zilei o înghițiră la linia orizontului, acolo unde mai stăruiau câteva dâre de întuneric.

Pandora rămase singură și se opri, într-un târziu, din plâns. Deschise ochii în sunetele unui trombon îndepărtat și zâmbi primului chip pe care-l zări prin perdeaua genelor umede. O față rotundă și plină ca luna împlinită. Ieși din cufăr, agățându-se de brațele vânjoase ale boldășiței. Ieși și intră de-a bușilea la loc două primăveri la rând. Apoi, într-o zi de martie târziu, când pământul se mai primenise, scuturându-se de moină și de monotonia ultimelor fărâme de iarnă, Pandora își părăsi culcușul. Bărbatul boldășiței îi încropi o cămăruță în catul de sus al prăvăliei și acolo își petrecu Pandora copilăria. Până în jurul vârstei de nouă ani nu cunoscu alt nume decât cel de Lița. De la copilița. Într-o zi, intră în prăvălie un domn bătrân, înalt, cu barbișon. Era îmbrăcat ca un orășean și părea destul de înstărit. Se nimeri ca Lița să fie prin preajmă tocmai atunci. Târa cufărul după ea, așa cum făcea de dimineața până seara. Nu se despărțea de el nici noaptea. Îl așeza lângă ea în pat. Îi vorbea, îi povestea vrute și nevrute. Râdea în hohote, de parcă și el, cufărul, îi vorbea. Bătrânul o observă. O urmări amuzat. Intrase să ia ceva, cine știe ce, dar uitase de toate și părea fermecat de jocul fetiței care își vedea netulburată de-ale ei. Asta-i Pandora, rosti el, chicotind. Uitați-vă la ea. E puțin mai mare decât cutia. De atunci, Lița se pierduse cine știe pe unde. În locul ei, apăruse Pandora. Boldășiței îi căzuse cu tronc numele. Cu cele patru clase pe care le avea, madama Cleopatra, așa cum îi spunea toată suflarea târgului, nu află niciodată că acel cuvânt enigmatic însemna daruri, mai bine zis «cu toate darurile» în limba cea străveche a grecilor pe care cei cu carte și aplecați spre cuvânt o cunoșteau și o prețuiau. Continuă, însă, de dragul sunetelor, să-l rostească sus și tare, spre neplăcerea fetei și a celorlalți dimprejur.

Anii trecură vertiginos, schimbând fața lumii cu câte o revoluție, cu transformări de tot felul, abdicări și înscăunări, avalanșe și descoperiri, expediții și experimente, morți și nașteri celebre, și câte și mai câte altele, așa cum îi stă bine unui secol nou și progresist. Veni, apoi, războiul cel mare, anunțat sec la singurul radio din târg. Se vorbi mult și cu patimă despre asasinarea moștenitorului coroanei austriece ca fiind cauza vrajbei și a izbucnirii conflictului dintre țările cele mari ale lumii. Să fi fost așa sau altfel, cine să le știe, vorbeau cu zăduf oamenii târgului, speriați de forfota care se stârnise, de uruitul mașinilor de război, de sunetul cadențat al cizmelor ostășești și de acordurile răsunătoare ale fanfarelor care-i petreceau pe nefericiții aruncați pe front. Cuvântul acesta din urmă deschidea în închipuirea Pandorei o lume misterioasă. Se îmbăta de inflexiunile vocilor ostașilor care cântau veseli, de parcă ar fi plecat să ia parte la cine știe ce sindrofie acolo, pe frontul cel mare pe care ea și-l închipuia plin de culoare, fremătător, un tărâm de basm unde oameni și cai urmau să ia parte la un dans frenetic. I-ar fi urmat și ea, dar cine s-o bage în seamă? Pe unde s-o ia? Unde era frontul despre care se vorbea atât? Lumea era întinsă în lung și-n lat, iar ea era prea mică pentru atâta întindere. Așa că rămase acasă, în târgușorul cel trist și monoton în care, după plecarea soldaților, nu se mai auzea niciun cântec. Începură, însă, la scurt timp, strigăte de jale și plânsete. Femei cu fețe supte de suferință și umbrite de lacrimi, cu broboade și cu haine cernite treceau pe dinaintea prăvăliei. De la fereastra cea minusculă a camerei, Pandora le privea cu uimire chipurile de ceară. Nu îndrăznea să iasă în stradă. I se părea că lumea căzuse pradă unui căpcăun uriaș care-i luase pe soldați în palma sa și-i zdrobise. Astfel că dansul cel frenetic se sfârșise pe nepusă masă. Apoi, căpcăunul se ștersese pe mâini de tot sângele care se vărsase și plecase mai departe să distrugă alte dansuri, din alte lumi. Lăsase în urmă fum negru, țipete de groază și multă, multă dezordine. Lumea reîncepuse să își așeze lucrurile la loc, așa cum fuseseră la început. Doar soldații lipseau. Dormeau somnul cel greu despre care Pandora auzise tot mai des povestindu-se. Sub lespezi de piatră. Sub dune de nisip, sub grămezi de pământ. Pe sub pietre adormite și ele, pe sub ierburi ori printre rădăcinile copacilor, în adâncuri. Cufărul tresărise la primele țipete, la plânsetele încărcate de durere care umpluseră străduța cu prăvălii. Atunci îl auzise Pandora plângând prima oară. Plânsese și ea, alături de el, neputincioasă.

În vara anului 1919, Pandora împlini 15 ani. Sânii îi răsăriseră și i se ițeau pârguiți prin bluza de in. Oglinda îi arăta un chip plin de viață, luminos și șugubăț, cu ochi de veveriță. Năzdrăvan și tot mai puternic, dorul de ducă sălășuia și el în spatele genelor lungi și grele, ieșind tot mai des și pierzându-se printre buclele de un negru-albăstrui pe care fata le acoperea cu o beretă. O strângeau camera copilăriei, prăvălia mirosind a gaz lampant și a oțet și târgul colcăind de neajunsuri și amărăciune. Îi lipseau râsul, jocurile și cântecele. Se simțea ca la un turnir pe o câmpie uriașă unde, de o parte, se afla ea, cu toate dorințele și nevoile ei, iar de cealaltă parte, lumea înveșmântată în negru, grea de plâns și văduvită de orice bucurie. Avea să fie, cândva, altfel? Ori, cine știe, căpcăunul urma să se întoarcă într-o zi, să umple din nou lumea de sânge, să plece, apoi, și tot așa, la nesfârșit? Poate că, undeva departe pe pământul cel mare, nimic rău nu se petrecea și cerul era mereu senin și viața era cuminte și plină de lumină și râsete, suspinase Pandora, mângâind cufărul. Așa că, într-o dimineață de toamnă târzie, nemaiputându-și ostoi dorul, plecă pe ascuns. Își dosi în cufăr câteva lucruri, ceva de-ale gurii și ieși în întunericul care încă acoperea târgul adormit. Străbătu repede cele câteva străduțe sărăcăcioase pline de glod și ieși la drumul care ducea spre necunoscut.

Pe la orele prânzului ajunse într-unul din cătunele răspândite ca o salbă la poalele munților. Își ostoi setea și mâncă puțin, apoi se odihni o vreme pe o bancă de lemn rezemată de un zid de piatră înalt cât un stat de om și porni iarăși la drum. Ziua se scuturase de norii negri din zori și se lăsase în voia unui soare mângâietor. Pandora se trezi chicotind. Tresări. Un simțământ de bucurie o cuprinsese și nu știa să-l ascundă, nici să-l definească. Era singură, pradă necunoscutului și necunoscuților de tot soiul, fără niciun acoperiș deasupra capului și fără nicio mână care să-i ofere ajutor. Cei câțiva bănuți pe care-i ascunsese în tivul rochiei n-aveau cum să-i ajungă prea mult, mai ales că drumul cel mare ducea spre așezări mult mai întinse decât cele pe care le străbătuse, pline de lume pestriță și, cine știe, de pericole. Și totuși, bucuria stăruia. O simțea în priviri, pe vârful buzelor, în tălpile care parcă prinseseră aripi. Era, în sfârșit, eliberată de orice îngrădire, stăpână pe ea și încrezătoare că, undeva, departe de acolo, ceva sau cineva minunat o va aștepta.

Poposi, spre seară, în apropierea unui han. Intră. În holul îngust o întâmpină de îndată o femeie trupeșă, pesemne stăpâna, își spuse Pandora. Își simți glasul pițigăiat cerând fără voia ei un loc pentru noaptea care urma să se lase. Femeia o întrebă dacă avea cu ce plăti. Sigur că da, răspunse glasul pițigăiat, încercând din răsputeri să se dreagă și să devină mai vânjos. Primi o cămăruță ieftină și strâmtă, pe măsura buzunarelor ei. O părăsi în zorii zilei, discret, atentă la orice privire și se furișă afară din han, pornind grăbită spre locul unde, așa cum îi spusese stăpâna hanului, se putea trece dincolo, spre alte țări. Trecu, călăuzită, împreună cu alți câțiva călători, de un tânăr meloman care, cât ținu drumul, fluieră. Pandora ciuli urechile, zâmbind larg la auzul unor sunete care i se păreau cunoscute de undeva din trecut. Ajunseră spre amiază dincolo. Intraseră în Ținutul slavilor din sud. Pandora privi în jur, uimită. Toate, de la casele răspândite pe coline, la pădurile dantelate, apele repezi și drumurile pietruite, i se păreau asemenea locurilor pe care le lăsase de mult în urmă. Doar vorbele îi erau cu totul străine. Oamenii care le rosteau erau la fel de cerniți și întunecați ca cei pe care îi părăsise. Părea că înspăimântătorul căpcăun întemnițase culorile laolaltă cu veselia într-un tărâm întunecat și anost. Pandora își croi drum prin marea de alb-negru până dincolo de hotarele croaților, străbătu țara și, cotind spre sud, ajunse, după câteva săptămâni, în ținuturile slovacilor, apoi, la fel de ușor ca până atunci, trecu dincolo, în Europa cea mare dinspre Apus. Iarna era în toi. Pandora se obișnuise oarecum cu frigul care o pătrunsese prin hainele subțiri. Primise, de ici, de colo, câte ceva mai de doamne ajută, un șal, o broboadă, laolaltă cu cei câțiva bani strânși din muncile pe care, de bine de rău, reușise să le facă. Fusese, rând pe rând, spălătoreasă, ajutoare de croitoreasă, vânzătoare de ziare, de zarzavaturi și de gaz lampant, spălase trepte și săli de mese, ba chiar, vreme de câteva săptămâni, trebăluise într-un circ, ajutând, cum se pricepuse mai bine, la aranjarea și strângerea decorurilor, la pregătirea circarilor și la hrănirea lor.

Primăvara reveni într-o duminică. Se încălzise peste noapte, iar spre dimineață, prin țesătura străvezie a zăpezii târzii, răsăriră primii ghiocei, zgribuliți și subțiri ca niște fire de ață. Pandora îi privi ca pe niște sfinți înveșmântați în albul fără de păcate al lumii creștine, adormiți într-o iarnă fără de sfârșit și ieșiți, ca prin miracol, la lumină. Ridică ochii spre cer și zâmbi. Îi închise, apoi, spălându-se de toate grijile și simți pe creștet fâlfâit de aripi. Păsări i se așezaseră peste pletele brune, ca o cunună înaripată și cântătoare. Le purtă ziua întreagă cu ea, lăsând lumea să se minuneze de așa o apariție și să sporovăiască în voie. Circarii zâmbiră larg, iată, spuneau ei, o idee pentru un număr de circ. Dar Pandora alungă de îndată gândul că ar putea să se expună în fața lumii care, își spuse ea, e oricum un mare circ, la ce bun să mă alătur și eu celor care îi pângăresc frumusețea, o pun la zid și o murdăresc? Așa că, fără alte vorbe, lăsă în urmă circul și porni din nou la drum.

Orașul în care ajunse se pregătea de sărbătoare. O lume pestriță înota prin muzică și mișcare, țipete și încăierări. Pandora rătăci pe străduțele înguste și ajunse într-o fundătură. Clădiri din piatră se înălțau de secole spre un colț de cer. Pe caldarâmul pietruit răsăriră de nicăieri trupuri schilodite, acoperite de haine zdrențuite. Un miros puternic de putreziciune o izbi. Când ochii i se obișnuiră cu lumina plăpândă pe care clădirile înalte o țineau prizonieră în brațele lor de piatră, Pandora văzu o mogâldeață fără picioare. Se târa spre un zid din apropiere. Un ochi ieșit din orbite pe o jumătate de chip o privi tulbure. Alte trupuri netrebnice, lipsite de brațe ori de picioare, cu fețe schimonosite i se iviră în cale. Se simți privită cu nesaț de ochi fără viață. Icni, încercând să se retragă, dar simți pe spate alunecarea unor degete. Se întoarse. Cufărul îi scăpă din mâini și se izbi cu zgomot de caldarâm. O apariție înaltă de un cot se hlizea la ea, lăsând să i se vadă dinții negri. Fața, dacă se putea numi așa, era ca un teren presărat cu cratere roșiatice. O voce ieșită din străfundul lor îi săgetă urechile. Creatura cerșea. Întinsese singura mână pe care o mai avea, cu carnea la vedere, sculptată parcă de un artist avangardist. Pandora se repezi spre cufăr, îl înșfăcă și o luă la fugă. Părea, însă, că picioarele o trăgeau înapoi și că rămăsese locului, ca o stană de piatră. Simți, apoi, că se prăbușește într-o întunecime fără de sfârșit. Când își reveni, era deja noapte. Se regăsi pe o străduță slab luminată, golită de forfota din ajun. O muzică se auzea în depărtare. Își căută înfrigurată cufărul. Îl găsi la câțiva metri deschis, golit de tot ce agonisise. Banii, câteva haine și mărunțișuri femeiești, toate se risipiseră prin cine știe ce buzunare soioase. Pandora îl închise oftând, îl luă în brațe și porni din nou la drum. Străbătu ținuturi, oprindu-se ici-colo și câștigându-și pâinea în fel și chip.

 Într-o după-amiază de sfârșit de august, zărind o construcție ridicată la poalele unei coline acoperite cu viță-de-vie, se abătu din drum și o luă într-acolo. Era aproape de vremea culesului și, da, era nevoie de zilieri, așa că Pandora rămase peste noapte. A doua zi, se tocmi cu fermierul pentru masă și casă pe o perioadă de două săptămâni. Era destul de lucru și oamenii erau puțini. Cele două săptămâni, poate, cine știe, cele mai fericite din viața sa de hoinară, păreau să înceapă cu bun augur. Munci alături de alte femei cu fețe bătute de vreme, cu brațe vânjoase și voci de bariton. Li se alăturaseră și câțiva bărbați cu priviri îndrăznețe, puși pe glume fără perdea și pe aluzii deocheate, așa cum le stătea bine pe atunci indivizilor fără griji care, într-o lume încă plină de clocot, aleseseră să se bucure de viața care se dovedea a fi prea fragilă și din cale afară de nedreaptă.

La o săptămână după ce începuseră muncile culesului, într-o noapte de septembrie, neputând să adoarmă, Pandora ieși afară. Stătu câteva clipe în fața șopronului unde erau cazate femeile, apoi o luă spre plantație. Pășea cu grijă, să nu facă zgomot. N-ar fi vrut să trezească pe nimeni și nici să fie văzută umblând ca o nălucă prin viile luminate de luna plină. Vițele văduvite de ciorchini, rămase doar cu frunzele, vătămate și ele de mâinile culegătorilor și călcate în picioare, aduceau cu ființe nepământene hâde. Pandora tresări. De undeva, de foarte aproape, se auzi mișcare, ca și cum un animal ar fi străbătut în goană plantația. Apoi, așa cum avea să-și amintească mai târziu, simți cum o mână îi acoperă gura. Un braț vânjos o strânse de mijloc. Se zbătu, dar brațul o lovi cu sete peste față. Căzu în genunchi. Începu să țipe, dar o altă lovitură îi paraliză fața. Printre firele de păr despletite din strânsoare apucă să vadă doi ochi mari întunecați, apoi, nimic. Leșină. Când își veni în fire, era trecut de mult de miezul nopții. La orizont, întunericul se destrăma. În curând o să apară zorii, își spuse în gând. Încercă să se ridice. Un junghi îi străbătu pântecul. Gemu și se lăsă pe spate. Urmări o vreme ultimele stele care se mai lăsau văzute. Apoi, după încă o vreme, se ridică. Ameți. Simți cum pe picioare i se prelinge un fir de apă. Când ajunse în încăperea unde își avea patul, își deschise larg picioarele. Sângerase. Sângele i se lipise de cămașa subțire, i se închegase pe picioare. Luă o cârpă și ieși afară, să se spele. Se frecă tot mai febril, până când pielea i se înroși și începu să o doară. Își spălă pântecul și se șterse, scâncind. Nu plânse. Continuă să se șteargă. Așa o prinseră zorii zilei. Când se întoarse în pat, auzi cufărul. Plângea. Îl mângâie până adormi.

Pandora nu află cine fusese bărbatul din noaptea aceea. Nu văzu nicio privire furișă, niciun rânjet, nu auzi nicio vorbă insinuantă, batjocoritoare. Câteva zile mai târziu, culesul luă sfârșit. Zilierii își primiră plata și plecară care încotro. Pandora își luă cufărul și porni la drum. Se obișnuise cu viața de nomad. Străbătu ținuturi mai mult sau mai puțin primitoare, cunoscu lume de tot felul și continuă să-și câștige traiul muncind pe unde apuca.

Și anii trecură. Frumoși, sălbatici, boemi, mai mult sau mai puțin nebuni, pendulând între neajunsuri și desfătări, între o parte a lumii în care se dansă mult, se cheltui nesăbuit și se petrecu pe săturate și o alta în care foametea făcu ravagii. Se povestea că, în Ucraina, Holodomorul transformase oamenii în fiare flămânde. Unii dintre ei își mâncaseră copiii, alții își puseseră capăt zilelor, îngroziți de cele văzute și trăite. Muriseră milioane de oameni nevinovați. Pandora se schimbase și ea. Chipul i se înăsprise. Mersul i se mai domolise. Colțurile gurii, sătule de atâtea trăiri, i se lăsaseră discret în jos. Umerii căzuseră și ei, iar spatele și-l simțea tot mai aplecat, de parcă ar fi purtat pe el toată povara lumii. Cufărul părea că se împlinise, era plin, adunase câte și mai câte și era din ce în ce mai greu de cărat. Într-o seară de toamnă a anului 1937, în cămăruța pe care o închiriase, Pandora îl auzi pentru prima oară vorbind. Sau i se păruse? Când se întoarse spre el, zări, printre crăpăturile lemnului, o geană de lumină. Îl deschise. Lumina dispăruse. Ochii i se obișnuiră repede cu întunericul dinăuntru. Nimic, bolborosi ea, dezamăgită. Se pregătea să-l închidă, când își simți corpul arzând. Capul îi clocotea. Îl străbăteau gânduri și simțiri nemaiîntâlnite până atunci. Voci de toate felurile, de la cele mai plăpânde până la cele mai puternice îi răsunau în urechi. O bucurie imensă o cuprinse.

A doua zi, Pandora se trezi spre orele prânzului. Deschise cufărul. Vocile din ajun reîncepură să-i răsune în urechi. Vorbele lor îi pătrundeau adânc în vene, i se răspândeau în întregul trup, puneau stăpânire pe el. Se cereau spuse, eliberate din strânsoarea în care zăcuseră ani la rând. Fără să știe prea bine ce face, începu să le rostească. Le înlănțui, le împleti și le închise adânc în ea. Așa apărură poveștile Pandorei. Unele, vesele, cu tâlc și ironie, altele, triste, dar toate nespus de frumoase, îndemnând la visare și la reflectări. Pandorei i se păru că seamănă cu un păianjen care-și țese pânza desprinzându-și din trupul mic și neînsemnat fire de mătase. Sunt țesătoare, își șopti, înfrigurată. O țesătoare de spuse.

Prima poveste o rosti cu glas egal și fără prea multă vlagă în fața celor câțiva locuitori ai casei. Îi adunase în grădina din spate, rugându-i s-o ajute într-o oarecare privință. Îi așezase în cerc, astfel încât toate vorbele să se învârtă, să se armonizeze și să rămână acolo, între sufletele ascultătorilor. Pandora își însoți spusele de gesturi născocite ad-hoc și își modulă vocea, adăugând inflexiuni nebănuite și reușind să le lumineze chipurile. Urmară, apoi, celelalte povești, spuse la ceas de seară, uneori și noaptea, până în zori. Ascultătorii se înmulțiseră. O numiseră Povestașa. Vestea despre poveștile ei trecuse de hotarele orașului, străbătuse ținuturi întinse. Șiruri de oameni curgeau spre oraș, poposeau la marginea lui și își așteptau rândul, răbdători. Vremurile erau tulburi. După tumultul anilor de după război, iată că neliniștea plutea din nou în aer. În Europa, fire nevăzute continuau să se țeasă asemeni poveștilor ieșite din cufăr. Dar cine să le știe și, chiar dacă le-ar fi bănuit, cum să încerce să scape din strânsoarea lor? Așa că oamenii continuară să asculte povești, cuminți. Se regăseau în ele, își regăseau prietenii, familiile, pe cei pierduți cândva, visau la noi începuturi. Povestașa îi cucerise. Când își începea povestea, trecea dincolo de hotarele firescului, ochii i se luminau, glasul i se despletea în mii de nuanțe. Vrăjea, dăruind.

Pacea lumii, subțire ca o ață, se rupse iar într-o zi de duminică. Începu războiul. Al doilea. Vremea poveștilor luase sfârșit. Șirurile de oameni pribegi se întindeau pe cărări, fugind din calea unui rău care prinsese iar chip. Lumea se îmbrăcă din nou în straie cernite. Căpcăunul, cu suita lui de ajutoare, înălță temnițe din piatră în care dosi claie peste grămadă mii și mii de suflete. Pandora auzise vorbindu-se despre ele. Oamenii erau puși la munci grele, înfometați, uciși, dacă nu mai erau de folos. Șiruri tot mai lungi de nedoriți se îndreptau spre trenuri sordide în care erau încărcați claie peste grămadă, ca vitele duse la tăiere. Printre ei, într-o zi de octombrie, se regăsi și Pandora. Totul începuse cu o razie în timpul căreia i se ceruseră actele. Tocmai terminase de spus o poveste în mijlocul unei mulțimi care se împuținase văzând cu ochii în ultimele săptămâni. Pandora Lavi, citi cu glas aspru o uniformă cu zvastică pe braț, uitându-se pe documentele ei. Lavi era, desigur, un nume evreiesc. Așa că urmară, cum era firesc, zile întregi de verificări și analize într-o clădire plină ochi de oameni de toate vârstele pe chipurile cărora se așternuseră groaza și nedumerirea, împietrindu-le. Noaptea era un chin continuu. Trupuri înfrigurate zăceau de-a valma pe jos în săli uriașe. Se auzeau scâncetele copiilor, gemetele celor bătuți ori schingiuiți, rugăciuni și hohote de plâns înfundate. În noaptea adâncă, a câta, nici nu mai știa, Pandora începu să povestească. Glasul i se înălță blând peste mulțimea de suspine, o acoperi și o făcu să se stingă. Copiii tăcură și ei și continuară să asculte. Vocea Pandorei se preschimbase într-o cântare măiastră care îî purtă în lumi neștiute. Acolo se regăsiră toți, umblau pe poteci umbrite de arbori înalți, se opreau în poieni înflorite, se îmbătau de mireasma lor și înotau cu privirile și cu sufletele ostenite în cerurile înalte. Spre ziuă, când soldații deschiseră ușile, îi găsiră dormind ca niște prunci neștiutori, cu chipurile senine. Urmară alte și alte zile de chin nesfârșit pe care poveștile Pandorei îl alungau în nopțile reci. Așa trecură două săptămâni și veni ziua în care oamenii intrară în rândurile nesfârșite care duceau spre gările cu trenuri sordide. Pandora află că era evreică doar cu numele. Astfel că, i se spuse, putea să plece. Era liberă. Așa o fi, spuse ea, senină, fusese crescută de o familie de evrei, fără să știe cine îi dăduse viață. Simțise, însă, încă din primii ani, că nu le aparținea, că tatăl și mama pe care-i avea erau doar de împrumut și că, undeva, cine știe unde, mai exista poate ființa aceea care o adusese pe lume și căreia, oricât s-ar fi străduit, de-ar fi fost s-o întâlnească, nu i-ar fi putut spune mamă. Rămăseseră doar ea și cufărul. Atât îi era de ajuns.

Vestea că poate să plece o primi cu ochi stinși, goliți de bucuria și ușurarea pe care ar fi trebuit să le simtă. Privea șirurile nesfârșite de trupuri care se clătinau și se împleticeau spre ieșire. Își purtau viața de până atunci în valizele mari pe care își încleștaseră mâinile tremurânde. Unde aveau să ajungă acele valize pline cu atâtea vieți? Dar trupurile? Dar sufletele lor? Pandora se întoarse spre ofițerul care tocmai îi înapoiase actele. Îi răspunse senină, aproape zâmbind, că va urca și ea, ca toți ceilalți, într-unul din trenuri. Ofițerul o privi o clipă cu nedumerire, apoi cu răceală și-i făcu semn să plece. De ce nu? Era liberă să urce în orice tren.

Călătoria păru fără sfârșit. În vagonul în care urcase, oamenii stăteau atât de strânși, încât nu-și puteau mișca brațele. Înțepeniseră. Se auzeau, la fel ca în nopțile trecute, scâncete și hohote de plâns. Așa că Pandora își reîncepu cântarea. Spuse, zi și noapte, povești lungi, lumești ori stranii, pline de mister și de aventuri și lumea o asculta vrăjită. Scâncetele se făcuseră mai rare, hohotele de plâns mai subțiri, până încetară. Trupurile se destinseră și, fără să știe cum, fiecare își făcu loc să respire în voie, vagonul se întinse în lung și-n lat, se umplu de lumină. Până când, într-o dimineață sumbră cu cer de smoală, trenul se opri. Vagoanele se deschiseră. În fața peroanelor se întindea o perdea de soldați încremeniți cu puști și câini care lătrau în neștire. Pandora privi spectacolul care urmă cu ochi mari, înlăcrimați. Până unde putea să meargă cruzimea oamenilor? Cufărul de care nu se despărțise se umplea de strigătele inumane ale trupurilor lovite ori schingiuite, despărțite unele de altele cu brutalitate, dezgolite de haine și de demnitate. Trăirile cele mai cumplite intrau în el la vederea mamelor cărora li se smulgeau copiii din brațe. Se lăsau la pământ și urlau de durere. Erau ridicate și târâte ca niște vite, lovite ori împușcate, dacă îndrăzneau să se opună și să fugă. Tabloul părea desprins dintr-o frescă grotescă reprezentând împărăția celui aducător de întuneric și infinită suferință din străfundurile pământului. Uniforme cu zvastică pe care se înălțau chipuri reci, uneori frumoase, dar diavolești îi luară în primire și-i supuseră, așa cum se află mai pe urmă, după ce războiul se sfârși, unor chinuri despre care supraviețuitorii vorbeau cu greu. Pandora avu și ea aceeași soartă care se sfârși într-o zi de mai când urmă tăcută și împăcată șirul celor care erau duși la dușuri. Se dezbrăcă și intră, făcându-și loc printre celelalte femei. Nu se mai obosi să-și ascundă goliciunea. Acolo, în clădirile de piatră sure și reci nu mai era loc de sfială, nici de intimitate. Toate trupurile deveniseră doar unul uriaș, plin de suferință, cu o gură imensă care prinse să strige de îndată ce gazul se răspândi în încăperea ferecată. Trupul se zvârcoli, ridică mâinile spre tavan, încercă să se urce pe pereți, tot mai sus, se prăbuși și se ridică, târându-se în genunchi. Zgârie pereții cu degetele însângerate și țipă. Simți că se golește de aer, de viață, suspină și se lăsă pe vine, apoi se prăbuși. Clopote se auziră de undeva din altă lume, voci cântătoare se răspândiră în aer. O lumină caldă, albă inundă încăperea. Când ușa se deschise, uniformele rămaseră mute de uimire. Trupul uriaș se învelise într-o pânză de lumină. Strălucea puternic.

Pandora își trăiește somnul de veci într-o groapă comună, undeva, în Bavaria, în apropierea râului Amper. Cufărul, rămas o vreme printre munții de lucruri găsite de soldați după eliberarea lagărului, luase drumul îndepărtatei Americi. Mulți ani nu s-a mai știut nimic despre el. Apoi, într-o zi, a reapărut în mâinile subțiri ale unei fetițe din Georgia, pe nume Dora. În podul casei vechi moștenite de la bunici, tatăl ei redescoperise cufărul despre care bunicul îi povestise în copilărie. Îl adusese tatăl său din Europa, unde luptase și de unde se întorsese marcat pe viață de ceea ce îi fusese dat să vadă în lagărul de la Dachau. Duhoarea insuportabilă, munții de cadavre din vagoane, oamenii scheletici care li se iviseră în cale cu ochi goi, lipsiți de orice expresie, plini de mizerie și de păduchi îl făcuseră și pe el, ca și pe ceilalți soldați, să cedeze nervos. Cufărul era trofeul lui, singurul lucru care i se păruse demn de luat din tot ceea ce găsise în lagărul de la Dachau. Îl păstrase ca aducere aminte. Îl curățase și-l lustruise, dându-i o înfățișare nouă. Apoi, o vreme, îl lăsase la loc de cinste în salonul casei. După moartea lui, rudele îl urcaseră în pod. De îndată ce îl văzuse, Dora îl strânsese în brațe, ca și cum l-ar fi regăsit după multă vreme și-l târâse prin toată casa. Îi vorbise îndelung și cufărul o ascultase cuminte. Aveau să petreacă mult timp împreună, în așteptarea vremurilor care urmau să vină. Se întâmpla pe la începutul anului 2022, în Atlanta.