de Sorin-Mihai Grad
Ai în față numărul din EgoPHobia care a fost cel mai greu de făcut în cei 22 de ani de existență a revistei noastre. Motivele nu contează, important e că poți să-l citești. Majoritatea muncii mele la el am făcut-o pe tren și tramvai. Nespectaculos, știu, de era vorba de avion sau, măcar, aeroport (unde am produs părți esențiale din alte numere), aveam ce povesti (încearcă să postezi texte în timp ce-ți ții laptopul într-o mână și documentele de călătorie în cealaltă, în timp ce înaintezi în coada de la îmbarcare). Dar cel mai probabil nu te interesează astfel de amănunte, vrei doar să citești ceva interesant. Ai ce.
Am jonglat câteva zile cu ideea de dublu sau nimic pentru acest editorial. Fiind vorba de un număr dublu, care era să nu fie, părea un punct de pornire cel puțin interesant. Dar de acolo până la un întreg editorial e un drum pe care n-am știut să-l parcurg, cel puțin nu acum.
Apoi m-am gândit să mă laud că mi-am înlocuit, într-un final glorios, telefonul, după doar 9 ani și nici măcar trei luni de utilizare. Ar trebui să cer despăgubiri companiei producătoare, ce aparat e ăsta, dacă nu rezistă măcar un deceniu la șmotru zilnic? Problema e, însă, la mine, nu la el. Dumneasa funcționează, are nevoie de alimentare doar la fiecare două-trei zile, în rest arată aproape ca-n tinerețe. Așa că recunosc că sună a pretenții exagerate doleanțe gen mai mult spațiu sau posibilitatea actualizării unor aplicații, care nu vor să mai funcționeze pe acest aparat, și-mi asum propria superficialitate. Cel puțin în privința lui.
Alt subiect ar fi talentul de a recunoaște câștigătorul unui concurs în timpul desfășurării sale. Nu-l am, că altfel scriam acest text între două sesiuni de plajă, nu într-un tren. Și nu orice tren, ci unul dotat cu prize, pentru că laptopul (care a apărut în viața mea cu câteva săptămâni înaintea proaspăt concediatului telefon) a decis că e sub demnitatea lui să mai funcționeze pe baterie, fără să-i pese unde am eu nevoie de cooperarea dumisale.
Dacă tot vorbeam de călătorit, salutări speciale celor care umblă cu ochii-n telefon, în special prin gări sau prin locuri aglomerate, și comentează dacă-i atingi din greșeală, dar nu-ți adresează vreo urmă de scuză dacă dau ei peste tine. Multe, multe salutări!
În drum spre muncă trec pe lângă oficiul de șomaj și cei care au treabă pe acolo nu par deloc fericiți. Cred că ar fi foarte instructiv ca vizitele în astfel de instituții (alături de unele la foste închisori comuniste, lagăre de muncă sau concentrare precum și spitale și alte locuri unde se pot observa efectele nepăsării sau neatenției) să fie obligatorii în timpul școlii.
Altă idee: unde prefer să fiu când sunt sunat ca să primesc o veste bună? Sau una proastă. Nu-mi dau seama care ar fi locul ideal, sigur nu e când alerg să prind un tren sau tramvai. (Mda, naveta îmi ocupă un calup important din zi, dar parcă o pomenesc, totuși, cam des.) Nici când citesc ceva foarte interesant. Sau scriu. Nici când mănânc. Sau dorm. Sau mă străduiesc să nu ratez un termen limită. Sau negociez un contract de miliarde. (Ceea ce nu mi s-a întâmplat încă, dar, ca optimist patologic, trebuie să menționez preventiv.) Și am rămas iar fără suflu, nici tema asta nu-mi ajunge, azi, pentru un editorial.
Sau mai bine relatez despre ce mi s-a mai întâmplat între timp? Îmi notasem duminică să-i scriu ceva lui N., și mi-au trebuit apoi trei zile să realizez că era vorba de unul dintre colaboratorii mei apropiați (cu care m-am întâlnit în cursul acestor zile și i-am comunicat ce intenționasem să-i scriu), nu de alții ale căror nume încep cu această literă, cu care nu aveam neapărat ceva de discutat. Iar ieri, când am avut de vorbit vreo 3 minute în fața a vreo 25 de oameni, m-am pomenit că râd înainte să plasez gluma cu care mă gândisem să-mi împopoțonez discursul. Nici acum nu știu dacă fusesem deja involuntar amuzant sau am emanat vreo gogoașă.
Un alt talent pe care mi l-aș dori e să știu când să renunț. Poate că totuși nu mi-e chiar străin, de vreme ce mi se întâmplă relativ rar să nu duc la bun sfârșit ce-mi propun să fac, dacă am un termen limită, iar uneori mă opresc din unele treburi, realizând că nu voi fi capabil să le finalizez la timp. Dar, totuși, îmi doresc să știu să-l exploatez mai bine decât o fac acum. Era o chestie să fi întrerupt acest text în mijlocul unei propoziții din acest paragraf (nu prima!), nu?