[arena culturală: cartea & filmul]
de Alexandra Medaru
Stephen Edwin King (n. 1947) este un scriitor american supranumit Regele Horrorului, datorită literaturii sale care se încadrează, în afară de horror, în suspans, crimă, SF, fantasy și mister. A scris aproximativ două sute de povești scurte, majoritatea fiind publicate în diverse colecții. A debutat în 1974 cu Carrie, iar de atunci a publicat numeroase romane din care amintesc: The Shining (1980), Misery (1990), The Sawshank Redemption (1994), The Green Mile (1999), It (2017) sau The Long Walk (2025). A publicat și sub pseudonimul Richard Bachman și a scris în tandem cu Peter Straub și cu fiii săi, Joe Hill și Owen King. De asemenea, a publicat și nonficțiune prin Danse Macabre (1981) și On Writing: A Memoir of the Craft (2000). De-a lungul carierei, a primit diferite premii și onoruri care au recunoscut valoarea de necontestat a lui King.
[Foto: Kevin Payravi / WikiPortraits, CC BY-SA 4.0]
Cimitirul animalelor (apărut prima dată în 1983, ascultat pe Audiotribe, de la Armada, în lectura lui Cristian Gheorghe) este un roman scris de Stephen King încadrat în literatura horror, thriller psihologic și abordând doliul și pierderea, precum și ce se întâmplă când durerea te împinge să refuzi moartea. Motivul pentru care e atât de apreciată este acela că nu este doar un horror supranatural, ci se axează și pe doliu și negare, frica de moarte, vină și obsesie, limita dintre iubire și egoism, și menționez aici mai ales acel moment în care dorința de a aduce pe cineva înapoi nu mai este dragoste, ci incapacitatea de a accepta că cel mort s-a dus și nu se mai întoarce.
Una dintre ideile-cheie ale cărții este celebrul citat „Sometimes dead is better”/„Uneori mort e mai bine”, care arată că dorința de a anula moartea cuiva poate fi mai monstruoasă decât durerea însăși. Mai mult, romanul nu este un horror rapid, cu acțiune nonstop, ci se construiește lent și poate fi apăsător, pentru că se bazează mult pe tensiunea psihologică, ceea ce contribuie și la acel sentiment că știi că ceva groaznic se va întâmpla, dar nu știi ce anume și, chiar și așa, nu te poți opri din citit. Din aceste motive, cititorii o consideră una dintre cele mai tulburătoare cărți ale lui King. De fapt, chiar Regele a mărturisit că este una dintre cele mai întunecate și înfricoșătoare cărți pe care le-a scris, inspirația venind dintr-o perioadă în care locuia lângă un drum pe care erau călcate frecvent animale de către autoturisme, iar copiii din zonă făcuseră un pet sematary improvizat.
Cartea poate fi greu de dus dacă te afectează subiecte sensibile precum moartea copiilor, doliul în familie, descompunerea psihică sau atmosfera sumbră. În ciuda acestor aspecte, cartea merită citită dacă îți place horror-ul care pune accent pe atmosferă și psihologie, pentru că Stephen King reușește, la finalul cărții, să te lase cu un gol în stomac după ce citești această poveste despre pierdere și obsesie. Dar ce se întâmplă în acest roman, acum că ai fost avertizat?
Familia Creed, formată din Louis, Rachel și copiii lor, Ellie și Gage, se mută în Ludlow, Maine, într-o casă situată lângă un drum periculos, deoarece pe aici trec camioane care circulă cu viteză.
La început, cartea pare un roman de familie. Avem o casă nouă, copii mici, un vecin simpatic și procesul de adaptare la un loc nou, dar, pe măsură ce citim, realizăm rapid că ceva este greșit, pentru că avem și drumul din fața casei, care este o amenințare constantă, visele și viziunile lui Louis legate de moarte, trauma pe care Rachel o poartă ‒ legată de sora ei, Zelda, moartea fiind un subiect tabu pentru ea. Acestor lucruri se adaugă și personajul Victor Pascow, pe care Louis încearcă să-l salveze de la moarte, dar nu reușește, iar după moartea pacientului, acesta continuă să apară ca o prezență spectrală, având scopul de a-l avertiza pe Louis să nu treacă dincolo.
Totuși, Louis nu ascultă avertismentele, iar când Jud îl duce pe Louis la moartea motanului Church dincolo de cimitirul animalelor într-un loc mult mai vechi și mai rău, un teren care este un loc de îngropăciune unde morții pot fi aduși înapoi, el îl îngroapă pe cotoi în vechiul cimitir Micmac pentru a o scuti pe fiica sa, Ellie, de durere. În aceeași zi, motanul se întoarce, dar miroase a putreziciune, e lent, ciudat și agresiv și arată ca și cum ar fi stricat. Practic, în acest moment, Louis primește prima dovadă că locul de dincolo de cimitirul animalelor funcționează, dar și avertismentul că revenirea are un preț, dând loc pentru momentul devastator al romanului. Într-un moment de neatenție, Gage, băiețelul familiei, ajunge în drum și este lovit mortal de un camion. Scena este una dintre cele mai dure scrise de King, pentru că nu e doar șocantă, ci și încărcată de durerea părinților. Aici avem punctul în care cartea se transformă din horror supranatural în horror psihologic, pentru că Louis e marcat de vină și de doliu, Rachel e distrusă, iar familia se rupe sub presiunea pierderii.
Mai mult, apare ideea care îl distruge pe Louis care știe un lucru pe care ceilalți nu îl știu: acela că morții se pot întoarce. A văzut cu Church că e posibil, chiar dacă rezultatul nu e bun, iar moartea lui Gage îl împinge către o logică disperată: poate la animale e un alt efect, poate la oameni merge mai bine, poate, dacă îl îngroapă pe fiul său, acesta va reveni cum trebuie. În acest punct, avem un roman despre negare, deoarece Louis nu mai gândește limpede și are tot felul de justificări stupide pentru un lucru care n-ar trebui făcut.
Tot aici, Jud înțelege târziu că el i-a pus în cap ideea fatală lui Louis și îi spune că alți oameni readuși la viață nu s-au întors cum trebuie, dar pentru Louis nu mai contează acest lucru, și, după ce își trimite soția și fiica departe de casă, îl dezgroapă pe Gage, doar pentru a-l reîngropa în cimitirul Micmac.
Bineînțeles că Gage se întoarce, dar nu mai e el, e doar ceva ce poartă chipul fiului lui Louis, având o inteligență răutăcioasă, o cruzime și o voce care parodiază inocența copilului, care îl ucide pe Jud, o ucide pe Rachel (care se întoarce acasă), dar este ucis de Louis, care nu mai e în toate mințile și astfel nu înțelege lecția care i s-a dat, mergând și mai departe. El o îngroapă pe Rachel în același loc, spunându-și că de data asta va merge pentru că a trecut mai puțin timp de la moartea ei.
Finalul cărții este celebru pentru că este simplu, dar înfiorător. Rachel se întoarce. Louis stă la masă, iar ea vine în spatele lui și îi atinge umărul, ultimul ei cuvânt fiind: Iubitule, ceea ce ne lasă într-un sfârșit ambiguu, dar puternic.
Ce înseamnă, de fapt, cartea? Cimitirul animalelor este doar poarta de intrare, miza reală fiind mult mai puternică: cât de departe ai merge ca să nu pierzi pe cineva iubit?
Ideea centrală a cărții este că există lucruri pe care omul trebuie să le accepte, oricât de dureros ar fi. În roman, dorința de a învinge moartea nu e prezentată ca eroică, ci ca o formă de orbire născută din durere. Louis nu e un personaj „rău”. Tocmai asta face cartea atât de bună: el e un om normal, inteligent, iubitor, care se prăbușește psihic sub greutatea pierderii. Și de aici, toată adâncimea acestei cărți.
Cimitirul animalelor este una dintre cele mai îndrăgite cărți ale lui Stephen King, iar eu aș pune-o undeva în top 10 romane ale lui pentru profunditatea cu care moartea și pierderea sunt tratate, King dedicând pagini întregi acestor două teme, ceea ce face romanul greu de dus pentru cineva care a suferit deja într-un mod similar.
Ecranizările
Romanul Cimitirul animalelor are două adaptări principale: cea din 1989 în regia lui Mary Lambert, cu un scenariu scris chiar de Stephen King și cea din 2019 regizată de Kevin Kölsch și Dennis Widmyer.
Filmul din 1989, în care joacă Dale Midkiff (Louis Creed), Denise Crosby (Rachel Creed), Fred Gwynne (Jud Crandall), e, în linii mari, mai apropiat de roman decât cel din 2019, deoarece păstrează structura de bază a poveștii, moartea lui Gage ca pivot al tragediei, ideea că răul vine din refuzul lui Louis de a accepta moartea, precum și atmosfera murdară și neplăcută caracteristică lui King. În plus, are câteva imagini care au rămas emblematice pentru fani, dintre care le amintesc pe cele legate de Zelda, sora lui Rachel, care a murit și care i-a bântuit celei din urmă copilăria, iar apariția acestui personaj este descrisă ca fiind elementul cel mai înfricoșător din film.
Totuși, sunt și aspecte care nu sunt așa de bine evidențiate ca în carte, cum ar fi faptul că filmul nu reușește să redea la fel de bine degradarea psihică a lui Louis, modul în care ajunge să creadă că poate repara moartea, relația complexă dintre Louis și Jud, precum și acel sentiment de inevitabilitate care se adună lent în roman.
Mai mult, finalul filmului schimbă tonul. Dacă în roman finalul e scurt, rece și neliniștitor, în carte e mai explicit, deci mai puțin ambiguu, iar mulți fani consideră că romanul are un final mai puternic prin acea groază suspendată.
Chiar și așa, dacă vrei o adaptare care se simte mai mult ca Stephen King și care respectă în linii mari povestea, atunci varianta din 1989 este cea mai apropiată de carte. Și spun asta pentru că versiunea din 2019 (în care joacă Jason Clarke, Amy Seimetz, John Lithgow etc) are o modificare majoră față de carte și față de filmul din 1989, schimbând copilul care moare ‒ în locul lui Gage, filmul mută accentul pe Ellie.
De ce au făcut acest lucru? Probabil, pentru a surprinde spectatorii care știau deja povestea și pentru a putea avea mai mult dialog și prezență pe ecran a personajului reanimat, iar asta funcționează ca film de sine stătător, însă nu și relativ la sensul emoțional al poveștii.
În carte, moartea lui Gage e devastatoare pentru că el e foarte mic, iar gestul lui Louis e unul complet irațional, născut dintr-o durere imposibil de suportat. Faptul că acest nucleu e modificat schimbă și tipul de horror de care avem parte. În carte, accentul cade pe durerea părintelui și pe nebunia produsă de acest doliu; în film, avem mai mult șoc, conflict de familie și horror modern.
În plus, filmul din 2019 este mai puțin fidel structurii emoționale a romanului, comprimă mult degradarea interioară a lui Louis și schimbă dinamica finală și, odată cu ea, sensul tragediei. Într-adevăr, pelicula e mai curată la nivel vizual, dar nu este la fel de apăsătoare precum cartea și chiar și precum filmul din 1989, astfel că el e văzut ca fiind inferior predecesorului său, iar aceeași opinie o împărtășesc și eu, pentru că pelicula din 2019 nu reușește să redea nici pe jumătate emoțiile din carte. În plus, jocul actoricesc, cu excepția lui Ellie, lasă de dorit și nici modul în care e filmat nu reușește să imprime un sentiment de horror prea puternic. De aceea, eu aș merge pe versiunea din 1989, care încearcă să păstreze elementele principale ale poveștii lui King, deși nu reușește să redea complet suferința lui Louis și nebunia care îi marchează acțiunile. Părerea mea e că o redare cu acuratețe a poveștii lui King încă nu există și aștept un film viitor care să fie pe măsura romanului.
###
Despre autoare:
ALEXANDRA MEDARU (n. 1988; București) este scriitoare de literatură fantastică și realistă (proză, dramă, poezie), critic literar și editor, fiind redactor-șef al revistei P(RO)EZIA și colaborator permanent al e-revistei EgoPHobia unde conduce două rubrici, Arena culturală: cartea și filmul (în calitate de critic literar) și Lecturi potrivite / recomandate de Alexandra (în calitate de editor).
A publicat un volum de versuri, Demoni și demiurgi (Editura EIKON, 2017), poezie în volumele Orașele viitorului (Editura Pavcon, 2023), Generația O Mie de Semne (Casa de pariuri literare, 2002) și Tramvaiul Poeziei (Editura Paralela 45, 2019) și proză în antologiile Eroi fără voie (Ed. Millennium Books, 2015) și Centenarium StrING (Editura Tornada, 2018).
Are apariții de poezie, proză, studii critice, editoriale în publicațiile Apostrof, Argos, Echinox, eCreator.ro, EgoPHobia, Noise Poetry, O mie de semne, Parnas XXI, Postmodern, P(RO)EZIA, Puterea – Cotidian Național, Revista Online de SF&F Galaxia 42, Revista de povestiri, Revista de suspans, Select News, UtopIQa și pe platforma Queero. Amintim câteva lucrări semnificative: Păcatul (2013), Întâlnire cu un bărbat, un satir și un motan (2016), Ființele nopții din urmă (2017), Marea unire și cultura veșnicei influențe (2018), Henrik Ibsen – “Peer Gynt” (2019), Madona cu lacrimi de sânge (fragment, 2020), Simfonia ascunsă (fragment, 2021), Vizitatoarea (2022), Un viol ce aproape s-a întâmplat (2023), unele lucruri nici timpul nu le vindecă (2024), acolo unde infinitul te așteaptă (2025) sau Șoaptele dintre ape (2025). Proză și poeme de-ale sale au fost traduse în limba spaniolă și engleză, fiind publicate în Argentina, Chile, Spania, Mexic și SUA.
În 2014 i s-a acordat Premiul al II-lea la Inspired – Concurs de idei, secțiunea Dramaturgie, pentru lucrarea Contrabandă-n alb și negru.
Ea poate fi citită și pe blogul: https://taramuridenicaieri.ro/.