(lumile reale, lumile virtuale)
de Diana Todea
De mai mult de un an de zile locuiesc în Edinburgh, capitala Scoţiei. Având un contact apropiat cu scoţienii, cu Universitatea din Edinburgh, am observat nişte similitudini cu gândirea românească. Poate că uneori suntem ca nişte oameni ieşiţi din pădure, la prima impresie cam asta crezi despre scoţieni şi români totodată. Nu vorbesc în sens negativ, dimpotrivă analizez caracteristicile oamenilor. Uneori taciturni peste măsură, alteori foarte expansivi, apărându-şi drepturile şi familia şi dorind să-şi facă cunoscută cultura şi obiceiurile într-un stil tradiţionalist.
De integrat m-am integrat foarte repede, ca şi cum aş fi acasă, uneori având impresia unei comunicări fluide, fără diferenţe prea mari de mentalitate. Locurile sunt superbe în Edinburgh, începând de la castele, parcuri extrem de verzi aproape tot timpul anului, muzee de artă, colinele aspre bătute de vânturi, grădina botanică, şi centrul oraşului care îşi păstrează intact aspectul medieval. E un oraş trist uneori, poate aşa pare din cauza vântului şi ploii, aspectului morocănos a clădirilor şi feţelor uneori prea aspre ale trecătorilor. Trecând de suprafaţa aceasta, oamenii devin veseli în numeroasele pub-uri din Edinburgh, sărbătorind cu pint-uri şi mâncare tradiţională scoţiană în fiecare weekend. Scoţienii sunt primitori cu cei care ştiu să-i asculte, să-i înţeleagă şi în general sunt foarte mândrii de istoria lor şi obiceiurile tradiţionale scoţiene. Vor spune de mii de ori că au fost invadaţi de englezi şi că îşi vor independenţa înapoi, că Scoţia este o ţară bogată, plină de frumuseţi turistice şi renumită prin whiskey-ul de calitate. Nu li se pare drept să fie conduşi de Regatul Marii Britanii şi îşi cer cu disperare drepturile. Să vedem dacă vor avea succes de cauză la următoarele lor alegeri, şi dacă revendicarea libertăţii lor va deveni o realitate. După cum spunea titlul unei cărţi, ”Iluzia libertăţii” rămâne încă avatarul scoţienilor.
Ce poţi să vezi în Scoţia şi mai ales în Edinburgh? Ha, destule. The National Galleries of Scotland constituie sursa principală de artă din Edinburgh, apoi Dean Gallery, National Museum of Scotland, trecând prin minunata istorie a scoţienilor, pomenind inventatorii născuţi aici şi alte tradiţii necunoscute de mulţi europeni. Limba lor pare a fi cea mai ciudată formă de a vorbi engleza, însă ei vor replica prin faptul că limba lor nu este engleză, ci este scoţiană. Vor spune că este un dialect specific, care nu are legătură cu engleza.
Ce îmi place aici este că aerul este incredibil de curat, datorită vântului care bate mereu dinspre Marea Nordului, natura este verde şi sănătoasă, iar oamenii par nişte giganţi în stare de orice. Ok, Gulliver, veţi spune, şi cum este în ţara minunată a uriaşilor? Am multe de explorat, nu mă plictisesc niciodată deşi sunt zile când vremea te închide în casă şi te sperie cu şuieratul furtunii. Dar sunt distracţii mai tot timpul, începând de la Festivalul Fringe din august, apoi sărbătorile de stradă cu tradiţii scoţiene prin septembrie, iar la începutul verii ai ocazia să cunoşti regizorii care îşi prezintă creaţiile cinematografice în cadrul Festivalului Internaţional de Film din Edinburgh. All in all, este un oraş cool, pe care merită să-l cunoaşteţi numai şi pentru renumele din ”Trainspotting”. Yep, există aşa zisele ”junkies’ neighborhoods”. Ok, şi dacă simţi miros de marijuana pe stradă, este ceva normal. Keep on walking, Johnnie Walker! (www.edinburgh.org)
To be continued.
5 thoughts on “Prin Edinburgh, în lumea scoţienilor”
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.
De la Londra spre Edinburgh
Sunt în aşteptarea acelui moment
când trenul traversează Frontiera
şi casa se apropie din ce în ce mai mult
cu şaptezeci de mile pe oră.
Renunţ la ultimele patru zile
şi la străinii prietenoşi care le-au locuit,
cedându-le trecutului
care devine cu fiecare minut mai mare.
E o urgenţă în fluieratul trenului şi în mine,
care spune acasă şi acasă şi acasă.
Aprind o ţigară
şi aştept zâmbind în colţ.
Scoţia, mă grăbesc către tine
într-un viitor al meu care
cu fiecare minut
devine din ce în ce mai mic.
poezie a poetului scotian Norman MacCaig
traducere Petru Dimofte
Assynt şi Edinburgh
Norman Mac Caig
Din acel colţ de Scoţie pe care îl ştiu atât de bine
văd Edinburg-ul întinzându-se ca şapte pisici
peste cele şapte dealuri de lângă golful Firth of Forth.
Când sunt în Edinburg mă plimb
printre munţii şi ecluzele din partea
cu vedere dinspre Minch către Hebride.
Aparţin celor două locuri de parcă aş fi fost născut
în amândouă.
Ele îmi transformă fiecare zi într-o zi de naştere,
oferindu-mi daruri învelite în panglicele memoriei.
Le păstrez departe de ochii lumii, lacom ca un calic.
trad Petru Dimofte
Caracteristici
Norman MacCaig
Prietenii mei americani,
care se declara de origine scoţiană,
au făcut turul Scoţiei.
Ȋn zece zile au vizitat unsprezece castele. Am zâmbit –
Tipic pentru americani!
Spuneau că le-au plăcut îndeosebi
cele aflate în ruină. Am zâmbit iarăşi.
Tipic pentru scoţieni!
trad Petru Dimofte
Eu, de needucat
Norman MacCaig
Eu nu studiez prea multe, sunt un om
care nu evoluează. Nasul meu despică aerul
fără nici un fel de profesionalism. Ideile mele profunde
au fost odată jucării pe duşumea; le iubesc, le-am lins
aproape toată vopseaua. Un pahar cu whisky
este o zăngănea pe care n-o scutur. Când iubesc
o persoana, un loc, un obiect, nu văd
ce ar putea fi de comentat.
Am învăţat cuvinte, cuvinte, cuvinte…
oricum, jumătate din ele
au murit din lipsă de exerciţiu, iar cele pe care
le-am folosit cel mai des
se uită la mine cu o privire care şopteşte: Mincinosule.
Ce mult admir raţa sălbatică atunci când, printr-un cerc perfect,
intră în apă fără să ridice vre-un strop sau pescăruşul care pe neaşteptate
străpunge marea. Eu sunt un cormoran
care se scufundă
cum a făcut-o întâia oară: îndreaptă-ţi capul înainte
şi lansează-te în picaj.
trad Petru Dimofte
Mătuşa Julia
NOrman MacCaig
Mătuşa Julia vorbea celta
foarte repede şi foarte tare.
Nu îi puteam răspunde –
Nu o puteam înţelege.
Când nu era desculţă,
purta bocanci bărbăteşti.
Pot să-i văd piciorul puternic
pătat cu noroi de turbă
pedalând pe tălpigii maşinii de tors,
în vreme ce mâna ei dreaptă
trage firul parcă de nicăieri.
A ei era singura casă
unde mă întindeam noaptea
în întunericul absolut
al unui pat-cutie, ascultând
greierii cântând prietenos.
Ea era găleţile
cu apa vălurind în ele.
Era vânturile strecurându-se umede
în jurul streşinilor.
Era ouăle maronii, fustele negre
şi păstrarea monezilor de trei penny
într-un ceainic.
Mătuşa Julia vorbea celta
foarte repede şi foarte tare.
Atunci când am învăţat
s-o înteleg puţin, ea zăcea
amuţită în întunericul absolut
al unei gropi nisipoase
la Luskentyre. Incă mai aud
vocea ei de pescaruş
urându-mi bun venit
de la peste o sută de metri
de teren domol cu turbă zdrenţuită –
şi devenind tot mai furioasă, tot mai furioasă
de la atât de multe întrebări
la care n-a primit răspuns.
Trad Petru Dimofte