de Stoian G. Bogdan
Încă din scutece îl auzeam tropăind sau nechezând
pe pereţii cenuşii ai copilăriei mele.
Abia pe la patru ani mi s-a arătat aevea
după un plâns
deasupra unei străchini pe care mama mi-o trântise
în faţă. Era fosforescent ca ochii unei fiare în noapte şi
de fiecare dată când întindeam mâinile să-l ating,
se topea în var, sau poate doar fugea
acolo unde privirea nu mai avea curaj să mă ducă.
Mai târziu, când în sfârşit am reuşit să trec cu pumnii
prin uşa de pefeleu a camerei ăleia
şi să ies în lume, nu mai aveam pe nimeni.
Dar calul mi s-a arătat din nou
mai verde decât orice roşu văzut de un daltonist.
Lipsise ani lungi- ani de singurătate, de dorinţe neîmplinite,
de ură- în care-am devenit un tânăr negru
ca sângele din venele mele. Aveam ceva dintr-un câine
pregătit să sfâşie şi să rupă tot ce i se iveşte în faţă.
I-am auzit mersul de toacă, cum îl apropia, de undeva din spate,
dintr-un zid pe care-l sprijineam cufundat în gânduri-
şi când m-am întors, pentr-o clipă am crezut
că, va ţâşni şi mă va zdrobi cu copitele.
S-a ridicat în două picioare şi o bucată mare de tencuială
s-a desprins şi s-a spart de asfalt. Atunci am dat să-l încalec
dar a zbughit-o ca biciuit. L-am urmărit până la Bucureşti
pe toţi pereţii care mi-au ieşit în cale. Acolo, istovit,
m-am oprit pe scările facultăţii de drept şi am rămas
cinci ani, cu gândul că, într-un moment de neatenţie,
voi reuşi să-mi arunc şaua pe spatele lui. N-am reuşit
decât să ajung avocat. Imediat m-am îndrăgostit
de o femeie care visa să-şi ofere virginitatea unui prinţ
pe un cal alb. M-am rugat atunci trei zile şi trei nopţi
de calul meu verde să mă ducă în braţele ei, spunându-i că,
nimeni nu poate avea lângă el persoana potrivită
dar că poate să o potrivească; ori eu nu eram un prinţ,
dar eram un bun avocat
şi el nu era un cal alb, dar măcar era unul de un verde aprins.
N-am reuşit nimic nici de data asta. Aşa că mi-am luat un bemwe
cu 300 de cai putere şi-am cucerit-o.
N-am rezistat mult lângă ea. Am lăsat-o în urmă,
cu doi copii mici şi c-un sobor de datorii,
fugind după calul meu verde,
spre locul unde aveam să-mi distrug viaţa.
Astăzi, când sunt bătrân, şi-mi dau seama că
toată viaţa am alergat după un cal verde,
îmi imaginez că fix în clipa morţii
mă va lăsa să-l încalec
şi mă va purta mai încolo de moarte
[SGB, colecţia personală]