de Ştefan Mardale
Nu cred că ar trebui să conving pe cineva că cele scrise aici s-au petrecut aievea. Am sunat-o zilele astea pe eroină pentru a o avertiza de povestioara ce aveam să i-o trimit la verificat. Poate nu voia să-i amintesc numele adevărat sau ar găsi altceva ce ar fi deranjat-o, scene prea fierbinţi, etc. Mi-a zis că doar ce mă pomenise zilele trecute când fusese la Oneşti. Are acolo un prieten muzicant care le bea puternic. I-a recomandat una din reţetele mele. Limba plută. Beam apă multă, ceai, suc până simţeam că-mi plesneşte burta.
Nu a avut nicio obiecţie aşa că te invit la lectură.
La începutul lui decembrie 89 mă hotărâsem să merg la munte pentru a mă relaxa şi a definitiva unul din textele melodiilor mele. Aşa credeam. Nu era numai acesta motivul. De un an încercasem s-o termin cu băutura. Reuşisem să mă abţin cât de cât, dar după al paisprezecelea congres al pcr iar mă apucasem. Era metoda cea mai răspândită de fugă din faţa realităţii, realitate ce părea asemeni prostiei omeneşti, nemuritoare. Aşa părea, deşi picase Zidul Berlinului, aici lucrurile se desfăşurau în aceeaşi nespălată manta a minciunii care duhneşte şi acum după 20 de ani. Totuşi ca fiinţă muritoare, încercam să mă las de băutură pentru a-mi păstra vocea care, cântându-mi piesele îmi putea aduce o bucăţică de nemurire sau măcar niscaiva bani câştigaţi prin ce-mi plăcea să fac. Vocea mea nu prezenta semne de oboseală dar ştiam un exemplu celebru de rebegire vocală din cauză de prea multă alcoolizare orală. Asta m-a convins că trebuie să încerc. Cei din gaşcă se străduiseră să-mi fenteze orgoliul pentru a-mi spune delicat că exageram. O singură prietenă n-a încercat să dea ocol şi m-a atacat frontal. M-am repliat după nişte pahare. O ascultam în puseele ei psihanalitice şi mai aruncam o provocare pe deasupra mesei. Era fermecătoare, chiar credea în ce spunea, lucru rar mai ales în anii ‘ceia. După repetate şedinţe a ajuns o bună tovarăşă de pahar şi am rămas prieteni până în ziua de azi.
Am sosit la Sinaia după ce trecusem prin Bucureşti unde o vizitasem pe sora mea studentă anul întâi la litere. La două, trei ore după ce mă instalasem confortabil, spre bucuria mea lumina apusului a început să se rărească de mulţimea de fulgilor mari de zăpadă. Chiar în seara aceea am reuşit să schimb din vorbele cântecului. Textul era aşa:
“ninge frumos ce copilăros ar fi să-ţi spun acum/
ce-ar mai ieşi de ţi-aş şopti/
te-aş minuna când ai afla ce-am de spus
vis de nebun doar tu mă-ncălzeşti/
ce frig îmi e acum/
inima ta-i mai rece ca gheaţa pe care-am căzut acum/ buum”.
Cântecul era compus în ’85 la câteva luni după liberarea din armată. Într-o seară am ajuns în Grădina Mare, un parc din zona centrală a Brăilei. Eram cu prima mea gagică de după armată. Era nurlie şi gura ei avea un gust minunat. Nu cred că era de vină seceta din armată. De atunci am schimbat microbii buzelor cu câteva posesoare de frumoase buzişoare dar n-am mai găsit aşa ceva. Zăpada era cam până la genunchi. Când am ajuns doar se oprise din cernut. Am alergat, am scuturat copăceii ornamentali, crengile aplecate de rodul alb, am făcut ochi statuilor la care ajungeam. L-am îmbulgărit pe Istrati pe aleea spre casa memorială în speranţa că vom înveseli tristul lui bust cocoţat pe soclul prea înalt. Fără veste ne prăbuşeam în zăpada pufoasă şi când unul deasupra când celălalt ne sărutam de mama focului. Se făcuse târziu când am ajuns la intersecţia Sf. Constantin cu Dorobanţi. Acolo se construia un bloc de locuinţe şi trotuarul era denivelat. Am alunecat întâi eu, ea a vrut să mă ajute dar s-a prăbuşit, m-am ridicat, i-am întins mâna şi din nou am căzut, moment prielnic pentru încă o repriză de sărutat care s-a oprit doar când am auzit fluierături din tramvaiul ce se oprise în staţie aducând muncitorii din schimbul doi de la combinatul de celuloză hârtie şi fibre sintetice. O femeie dintre siluetele ce coborâseră ne-a spus şăgalnic trecând aproape de noi “să v-aducă mama o plapumă?”.
Aşa că în doi timpi şi trei mişcări am schimbat “vis de nebun doar tu mă-ncălzeşti/ ce frig îmi e acum” cu “doar ne plimbam şi îmi imaginam ce tare tremuram”. Aveam chitara la mine, am făcut o probă de verificare şi am fost mulţumit. Mi se părea că făcusem ceva foarte important. Vax albina, acum mă umflă râsul, dar atunci ajunsesem să mă gândesc până acolo că nu degeaba scriitorii se retrag în locuri pitoreşti pentru a crea. Am adormit cu conştiinţa datoriei împlinite. Dimineaţă era o lumină îmbogăţită de zăpada proaspătă. Văzând aşa vreme am decis să iau telecabina pentru cota 1400 unde aveam de gând să sărbătoresc un pic, să mă bucur de privelişte cât timp nu veneau norii care la munte pot apărea extrem de repede. Apoi voiam să cobor şi să o sun pe sora mea pentru a o invita încă o dată la munte. Am urcat până la 1400 şi mă bucuram de ziua senină când mi-am zis că la 2000 trebuie să fie şi mai senină. Am ajuns acolo şi m-am convins că e o zi superbă, fără urmă de nor, doar cu un vânt destul de tăios.
Erau ceva oameni dar destul de puţini. De pe Furnica priveam spre Babele şi mă gândeam ce-ar fi să cobor cu telecabina de la Buşteni. Cât vedeai cu ochii, şi vedeai până hăt în depărtare, “bulevardul” părea pustiu. Era un traseu uşor îl mai făcusem toamna cu gaşca chiar în urmă cu doi ani când era o aglomeraţie incredibilă pe traseu şi o coadă imensă la telecabina Buşteni. Se întunecase de mult când am coborât atunci. Pe la jumătatea parcursului era un vânt şuierător şi cabina s-a oprit. Prin fluieratul vântului care legăna coşmelia scârţâind din încheieturi, a început să se audă un alt zgomot. Nimeni nu mai vorbea. Urla un lup sau mai mulţi. “Le-o fi foame” întreabă cineva cu o voce cam scheunată. “Cred că se roagă să pice conserva aia roşie cu geamuri” am răspuns eu după ce îmi dresesem vocea.
Acum mă holbam şi nu-mi venea să cred că nu se vede măcar un om. Probabil asta m-a atras cel mai mult, zăpada aceea neatinsă. Aveam bocanci buni aşa că m-am pornit. După ce am coborât Furnica m-am relaxat total. Mă gândeam că sunt un explorator dintr-o expediţie, un supravieţuitor. Îmi dau seama ce mintos eram la 25 de ani împliniţi. Am parcurs traseul în zig zag. Era prea frumos ca să merg drept spre Babele. Când mă apropiam de Valea Prahovei, când de zona Branului cu vedere minunată spre Piatra Craiului. Nefiind nimeni pe aproape am cântat mai tot timpul. Cel mai mult mi-a venit în cap o melodie de pe “The Piper at The Gates of Down” al celor de la Pink Floyd. Albumul îl descoperisem de curând şi Syd Barrett avea o simplitate fascinantă. Nu ştiam aşa bine engleza dar îmi rămăseseră câteva cuvinte disparate cu o idee mai mult lipsă decât clară. Îl scriu aici pentru că merită şi e uşor de înţeles când îl vezi pe hârtie. Pronunţia engleză îmi juca feste. Îmi rămăsese doar atât ” Yippee! You can’t see me But I can you.”, în rest doar engleza mea de baltă (un fel de dadaism) cu care improvizam la compunerea cântecelor mele până definitivam linia melodică.
Flaming
Alone in the clouds all blue
Lying on an eiderdown.
Yippee! You can’t see me
But I can you.
Lazing in the foggy dew
Sitting on a unicorn.
No fair, you can’t hear me
But I can you.
Watching buttercups cup the light
Sleeping on a dandelion.
Too much, I won’t touch you
But then I might.
Screaming through the starlit sky
Traveling by telephone.
Hey ho, here we go
Ever so high.
Alone in the clouds all blue
Lying on an eiderdown.
Yippee! You can’t see me
But I can you.
La ceva vreme când am văzut textul scris mi s-a făcut pielea de găină. Peste câteva luni un văr care era student la cibernetică mi-a făcut rost de toate textele Pink Floyd. Au fost destule locurile unde înţelesem cu totul altceva decât ce era, deşi ani buni obosisem magnetofonul tot derulând înapoi pentru a mă prinde ce-a vrut să zică poetul Barrett, Waters, Ozzy sau Andersonii, John sau Ian. Am ajuns la Babele cu o serioasă pohtă de mâncare.
L-am salutat pe Sfinxu’ şi mi-am adus aminte cum la excursia pomenită mai sus, una din fetele noastre s-a proţăpit cu mâinile pe şolduri şi l-a întrebat oţărâtă privindu-l în ochi (vorba vine în ochi, de fapt în orbite) “tu, nu eşti om, mă?”. N-am auzit să fi zis ceva dar în acea “iepoca” de aur, dacă ar fi răspuns afirmativ s-ar putea să fi fost singurul om adevărat din România. Mă rog, singurul care n-a rezistat prin cultură. Gabriela pusese întrebarea după care a revenit la noi unde Cristi Americanu’, un rârâit simpatic şi inteligent a întâmpinat-o mustăcind “de Aldea n-a zis nimic”?. Pentru tine cetitor născut în anii din preajma lui 1989, Dan Andrei Aldea a fost chitarist al grupului rock Sfinx. El fugise în occident prin ’81, dar noi continuam să ascultăm albumul Zalmoxe pe care îl consideram o capodoperă a muzicii româneşti. Acum mă gândesc şi la tine cetitor ce prin 89 erai trecut de 20 de ani şi pentru care
nu este vreun vers ezoteric al celor de la Pink Floyd.
Era cam pustiu şi pe acolo dar abia în restaurant am conştientizat că e gol goluţ. Mi-am închipuit că sunt un mare star şi localul era rezervat pentru mine. Alt semn de deplină maturitate. Am burtizat o ciorbă şi o friptură după care lecturam topul din revista Săptămâna. Lângă rubrica topului era o rubricuţă de anunţuri cu cei ce vor să corespondeze pe diferite teme. M-a atras şi intrigat un anunţ în care o tipă din Bucureşti care avea 24 de ani, cu unul mai puţin ca mine; voia poze şi informaţii despre Soby Ceh. Aveam în buzunarul de la piept trei vederi pe care le cumpărasem din staţia de plecare a telecabinei Sinaia. Am ales una cu zăpadă în imagine şi am scris: “Soby Român, lucrător cascador într-un frigider cu termoplonjor”. Eram foarte amuzat când completam adresa prezentă şi ea în revistă. Am ieşit din restaurant cu gândul să cobor cât mai repede. Pobabil se făcuse aproape ora două când am aflat că telecabina era în revizie, luminându-mă de ce nu mişuna mai nimeni pe acolo. Niciun moment nu m-am gândit să cobor Jepii. Nu eram un om al muntelui dar ştiam că e un traseu foarte greu iarna. Am hotărât să mă întorc la Furnica şi fără cântec m-am repezit cap compas spre destinaţie. Mai mult de o oră nu am făcut. La baza urcuşului spre telecabină mi-am zis că n-ar fi rău să ocolesc puţin şi să ajung imediat la cota 1400. Nu mai fusesem niciodată dar după atâta umblat mi se părea floare la ureche. În câteva minute de mers am întâlnit un bărbat pe schiuri care mergea probabil spre Piatra Arsă. După bună ziua l-am întrebat dacă pot ajunge pe acolo şi a zis da, aşa cum mă aşteptam. La vreo zece minute în care drumul se îngusta pe panta tot mai abruptă am zărit hotelul de la cotă. Mi s-a părut foarte mult de mers aşa că am început să urc spre 2000 din poziţia aceea. Norocul meu a fost că zăpada era îngheţată şi bocancii se înfigeau bine în ea. Mi se părea că nu mai ajung. Un câine de sus urla ca un bezmetic, soarele era spre cealaltă parte a muntelui, urcuşul părea ca pe un perete, m-am cam panicat un pic. Am ajuns în sfârşit sus. Bucuros în pas repejor m-am dus să-mi iau bilet pentru coborâre.
Vânzătorul mi-a spus că ultima cabină fusese acum 10 minute aşa că va trebui să rămân la cabană. M-am împăcat cu soarta şi agale m-am dus să iau o cameră. Când mă apropiam izbucneşte o melodie pe care o cunoşteam prea bine. “În staţie la Lizeanu stăteam şi citeam ziaru’ când văzui că trece-o blondă care mă cam enerva”. Gata mi-a picat fisa. Era vineri şi erau grupuri de excursii organizate. Ăştia veniseră cu magnetofonul şi era foarte sigur că voi auzi toată noaptea Cenuşăreasa, Florăresele, şi Bruader Lui Lui cu Modern “Pomping”. Mă întorc la telecabină şi-l întreb pe un nene dacă aş putea să cobor spre 1400. Îmi spune că da, şi-mi recomanda să merg pe traseul telescaunului dezafectat. Mi-am luat avânt şi în pas grăbit coboram vijelios. Mergeam destul de bine şi după vreun sfert de oră m-am oprit să văd cam cât coborâsem. Nu prea am putut să apreciez pentru că vârful se acoperise de nori. Mă întorc spre vale să văd cam cât mi-a mai rămas. Am îngheţat, deşi eram transpirat leoarcă. Am vrut să ţip dar nu puteam. Unde mai înainte era pădure acum se aflau nori. Am ales un loc mai abrupt, m-am aşezat pe zăpadă, mi-am apucat partea de jos a hainei pe care aveam s-o folosesc ca un sac şi mi-am dat drumul. Mă tot întorceam alunecând cu capul înainte, îmi intra zăpadă pe la ceafă, dar am coborât foarte repede. Am ajuns la un loc mai drept şi am văzut pădurea. Un câine lup m-a întâmpinat lătrând destul de agresiv. M-am apropiat bucuros şi i-am zis verde-n bot “băiatu’, dacă crezi că după ce-am păţit eu acu’, mă mai poţi speria, te înşeli amarnic”. A tăcut şi a început să meargă înaintea mea. Gata, mi-am zis am scăpat. Aveam un sentiment de maturitate o siguranţă că sunt un tip pe care nimic nu-l mai poate speria. M-a dus până la punctul meteo de deasupra cotei. Era o cabană pe aproape, Valea cu Brazi, am aflat de la un grup de sportive cu care m-am intersectat puţin mai sus de hotel. Nu m-au crezut că vin de la 2000 desi, abia atunci observasem, zăpada imi intrase prin ţesătura hainelor. Nu conta, eram fericiţi. Eu, ca şi ele, ajunsesem cu bine aproape de destinaţie.
În faţa intrării în hotel am o revelaţie. Hai în Sinaia. Dacă am coborât eu din nori ce avea să mă mai împiedice acum. Nimic, bineînţeles. Aşa că am purces voios tăind serpentinele. Nu am tăiat prea multe când aproape că mi s-au tăiat picioarele. Mai la vale în dreapta cum coboram am văzut câţiva câini care mi s-au părut cam lupi, lupi. M-am uitat după un copac în care să mă caţăr dar m-am gândit că mica haită era la cel puţin 200 de metri aşa că am început să alerg. Vorba vine alergat mi se părea că stau pe loc şi în timp ce urcam mă gândeam la ce înseamnă să mori ca un prost. Am ajuns la cabana Brădet cota 1300. Am închis uşa, m-am rezemat de ea răsuflând că o locomotivă. În hol, un zugrav încremenise cu şpaclul în cancioc şi mă privea mirat. Când am reuşit să zic ceva, a fost “sunt lupi pe-aici”?. Omul zâmbeşte şi zice “aici nu, dar afară ….”. Am întrebat de recepţie şi a apărut o doamnă care mi-a zis că la ea se făcea curăţenie pentru revelion dar hotelul cotei e foarte aproape. M-a condus până în spatele cabanei şi mi-a arătat cărarea. Mi-a mai spus că de mă voi întâlni cu un urs să nu-mi fac probleme “e blând”. Mi-a zis şi cum îl cheamă dar am uitat. Am crezut că glumeşte dar m-a liniştit “de obicei vine la tomberon dimineaţa şi noaptea”.
Am reuşit să găsesc o cameră şi am plecat să mănânc. În drum am făcut o cunoştinţă de foarte bună calitate. Brâncoveanu se numea, un congnac demn de numele său, gândindu-mă la Constantin care nu cred că era pe etichetă. N-am zăbovit prea mult şi am ajuns la o masă în restaurant. Nimeni, nimeni nici măcar vreun ospătar. Am aşteptat vreo cinci minute după care domnitorul din stomac m-a trimis direct în bucătărie unde era un veritabil campionat de table. Erau în aşteptarea unui grup şi nu serveau până atunci. Nu m-am revoltat dar am dus mâna în apropierea lui Constantin şi am minţit mieros “nu am mâncat nimic toată ziua”. Am adăugat că mă şi rătăcisem pe munte ceea ce era adevărat. Un ospătar mai milos mi-a zis c-o să vină el după ce termină linia. Am apreciat că nu după partidă. A venit şi m-a întrebat unde am fost pe munte. I-am povestit pe scurt. Era localnic din Sinaia, puţin bâlbâit şi în momentul când se poticnea strângea des din ochi. “A, a, a, aţi avut noroc”. Dar a fost vreme frumoasă cu excepţia norilor de la final, zic eu. “Să, să, să vă explic. Zăpadă peste t, tot nu?” da, confirm eu “ta, tare, nu?” da, zic eu din nou “şi, şi simplu alunecaţi, făceaţi o entorsă sau fractură. Cine vă, vă lua de acolo”? Am tăcut şi am trimis o friptură domnitorului după care i-am dat şi o sticlă de vin; în definitiv încă nu fusese decretat sfânt. Dimineaţă m-am hotărât să merg tot pe jos până-n Sinaia. Din nou m-am avântat să tai serpentine. După primii paşi mi-am dat seama că aveam o febră musculară cumplită. Aşa că am renunţat la tăiat şi mergeam cuminţel pe şosea. N-a trecut mult timp şi am urcat într-un camion care făcea aprovizionarea la cotă. Era un fost camion militar cu prelată. Am urcat greu fără scară de oblon. Era cam nemăturat pe podea dar m-am aşezat pe jos spre mirarea unui bărbat care fiind mic de înălţime se ţinea de una din barele ce susţineau prelata. Eu ar fi trebuit să stau cu picioarele flexate ceea ce mi s-a părut imposibil. La coborâre din camion mi-a intrat un cui în palmă şi am rămas cu el şi o bucată din scândura oblonului. N-am simţit nicio durere. Mi-am dat seama că sunt foarte foarte obosit aşa că după ce am mâncat am dormit până a doua zi dimineaţă. Mai aveam o zi de cazare dar mi-am zis să plec la Timişoara. Nu îmi dau seama acum dacă am avut asta în minte de la început. La prânz intram deja în gara Braşov. Călătorisem singur în compartiment era frig dar eram bine îmbrăcat. Mă simţeam foarte, foarte obosit. Febra musculară se mai diminuase dar îşi făcea prezenţa la orice mişcare chiar şi când ridicam mâna. La oprire am văzut pe peron un grup de tinere femei dintre care una mai înaltă avea un păr castaniu închis foarte frumos. N-a durat mult şi mă pomenesc cu câteva din ele în compartiment. Am recunoscut părul celei înalte şi am constat că nu numai podoaba capilară era frumoasă. Una dintre ele avea acelaşi loc cu mine lucru destul de frecvent în acele vremuri. Se nevroza evident că nu mă ridic imediat de pe canapea. Aşa aş fi făcut dacă aş fi fost într-o stare normală. Mi-am cerut scuze şi i-am povestit pe scurt ce mi se întâmplase. S-a mai înmuiat când i-am arătat vederea cu Soby Român, vedere pe care uitasem s-o pun la poştă deşi avea chiar adresa destinatarei completată. Cred că o mai am şi acum în valiza mea cu caiete scrisori şi fotografii. Conflictul s-a stins definitiv când o tipă din grup a venit şi a spus că mai e un loc într-un compartiment vecin. M-am mai liniştit am aţipit un pic şi m-am trezit într-un miros de snitzel, pateu şi mai ales chiftele. Fetele mâncau temeinic. Nu erau chiar fete dar majoritatea păreau sub 30 de ani. Mi-am dat seama că nu mâncasem de mai bine de 24 de ore. Deodată mi s-a făcut foarte foame. Nu îndrăzneam să cer şi nu mai ştiu cum am început să le povestesc celebra Boţ de Slănină a lui Guy de Maupassant. Nu le-am zis cum se numeşte dar era vorba de o femeie durdulie ce avea slăbiciune pentru bărbaţi şi mâncare. Ea se află alături de mai multe persoane din oraşul ei într-o trăsură care fugea din calea nemţilor ce ocupau Franţa. În graba plecării toţi uită să ia ceva de mâncat, în afară de Boţ de Slănină care avea un cult pentru hrana bună. Aşa că atunci când îşi scoate coşul bine primenit cu de-ale gurii, ea îl împarte cu ceilalţi. Linia frontului îi depăşeşte şi ajung într-un orăşel ocupat de nemţi. La control un ofiţer neamţ o remarcă pe Boţ, şi dă de inteles că nu vor pleca până când aceasta nu se va culca cu el. După o zi de aşteptat, până şi două calugăriţe prezente în trăsură o îndeamnă pe femeie la păcat, ea nevrând să cedeze din motive patriotice. După două zile la insistenţele întregului grup de cetăţeni onorabili ea împlineşte dorinţa ofiţerului. Trăsura porneşte la drum şi când li se face foame călătorii încep să mănânce. Singura care nu are de-ale gurii este Boţ de Slănină care de supărare că a trebuit să se culce cu duşmanul a uitat să-şi încarce coşul. Acum colegii ei de călătorie termină de mâncat fără s-o bage de seamă. Colegele mele de compartiment au fost realmente impresionate şi m-au îmbuibat din tot ce-au avut. A apărut şi puţină băutură, mi se dezlegase limba. Fetele deveniseră curioase au observat şi chitara. Eram un tip interesant. Se întuneca afară când cea cu părul frumos m-a întrebat dacă nu cânt ceva la chitară. Nu m-am lăsat uşor am zis că nu ştiu decât compoziţii de-ale mele care-s de atmosferă şi-mi place să le cânt pe întuneric. Au vrut să stingă lumina dar întrerupătorul era de decor, becul destul de chior lumina în continuare. Mi-am zis că am scăpat, când o aud pe Păr Frumos că rezolvă ea. Foarte hotărâtă s-a urcat pe canapea şi de acolo cu picioarele pe cele două cotiere de mijloc ale canapelelor a răsucit becul. M-au cam impresionat picioarele mai ales că avea nişte pantaloni mulaţi. Era ceva mai mult dar nu-mi dădeam sema ce. Am cântat, am mai vorbit ce-i drept mai mult cu electriciana căţărătoare. Era comunicativă şi-mi plăcea timbrul vocii. Când ne apropiam de Timişoara am întrebat-o dacă ştie pe ce parte e gara. Ea a zis pe dreapta, eu am avut dreptate, era pe stânga. Ne-am luat la revedere şi-mi părea rău că ne despărţim. Am vrut să-i cer un număr de telefon dar n-am îndrăznit. Trenul a avut întârziere, tramvaiele nu mai mergeau, taxiuri nu se zăreau era noapte aşa că am luat un pieţar cum li se spunea celor ce făceau taximetrie ilegală. Când să plecăm pe bancheta din spate mai urcă doi bărbaţi, duhnind a băutură şi tupeu. Mi s-au părut cam ciudaţi, îmi aminteau de smecheraşii ce-i cunoşteam pe la Brăila. Vorbeau cam în dodii că lumea se mişcă, fierbe europa şi direct unul m-a întrebat ce părere am. Până să deschid gura şoferul făcându-se că schimbă viteza m-a tras evident de haină. M-am prins aşa că nu am avut nicio părere. “Foarte bine că n-aveţi, altfel vă invitam la un vin roşu şi….” n-am mai înţeles ce-au zis ceva cu cocoş, chef. La Hotelul Continental au coborât şi i-au zis şoferului să iasă din maşină. Au vorbit un minut, două după care am plecat. Şoferul a zis atât “nişte nenorociţi”. Am ajuns la cunoştintele mele de la Timişoara. Am mâncat ceva şi la somn. Totuşi Moşul Iene nu prea venea pe la gene. M-am sucit de pe o parte pe alta, pendula ceasului bătea din jumătate în jumătate de oră. De obicei dormeam foarte bine. Eram chiar surescitat după bătăile de la 4:30. Nu mult după aceea mi-am tras o palmă zdravănă peste frunte. Mi-am adus aminte că în urmă cu câteva luni eram într-o vizită la Doina, o prietenă apropiată. Acolo mai era o amică şi amândouă se amuzau răsfoind o revistă deocheată. Un nene îl ameninţa cu pumnul pe Cupidon care cu o săgeată ţintise gonflabila de sub bărbat. Asta m-a amuzat. Acum îmi dau seama că nu mai văzusem aşa revistă deşi aveam 25 de ani. N-am fost deloc curios şi i-am spus Doinei că faţă de ce-am visat eu în noaptea precedentă femeile astea-s neinteresante. Ce visasem? Eram singur între mai multe femei. Şi eu şi ele eram fără haine dar nu ni se vedeau sexele, nimic erotic nu iradia. După ceva vreme de plăcută sporovăială, m-am desprins de grup cu una dintre ele care avea un ten mai închis la culoare. Ăsta a fost unul din vise. In altul eram pe o stradă şi mă întâlnesc cu o tipă care îmi spune ceva de mă dă pe spate. Ştiu că m-am trezit şi am vrut să reţin ce mi-a spus dar nu am reuşit. În altă noapte la ceva zile distanţă am visat că eram în vârful unui munte. Aveam în mână o lopată cu care aruncam zăpada într-o vale unde simţeam, ştiam, că e ceva rău şi voiam să acopăr cele de-acolo. N-a durat mult şi am alunecat. Alunecam şi urma să ajung în vale. Mă împăcasem cu soarta când văd o tipă care cu o lopată arunca zăpadă în vale. M-am oprit între picioarele ei. Avea nişte pantaloni strimţi negri. Voiam să-i văd faţa dar nu reuşeam. Nu ştiam ce să cred eram un fel de ateu nepracticant. Mi se părea incredibil. Ani de zile glumisem pe seama mamei care tot interpreta visele în fel şi chip. Un pic mai departe, mama mamei, o ţărancă cu duh creştin avusese o experienţă care a marcat-o. Era puţin înainte de începerea celui de-al doilea război mondial, această primă mare ruşine a omenirii. De câteva luni bunica născuse doi gemeni care aveau probleme de sănătate. În somn a auzit o voce care i-a spus “Mario, trezeşte-te şi aprinde o lumânare că-ţi mor copii”. S-a deşteptat şi a văzut că cei mici se simţeau rău. Până la ziuă au murit amândoi.
Abia aşteptam sosirea la Brăila să-mi confirme Doina dacă i-am povestit vreunul din vise. A doua zi am ieşit prin centru şi pe la prânz l-am sunat pe Adi Barar de la Cargo. Ne cunoşteam de la începutul anului când dădusem probă la ei după plecarea lui Leo Iorga la Compact B. M-a invitat acasă. Când mi-a spus adresa mi-am dat seama că locuia pe aceeaşi stradă cu cei la care eram găzduit, chiar la câteva case. Prin intermediul lui Adi, după amiază i-am cunoscut pe cei de la Foileton cu care peste un an am făcut primele înregistrări într-un studio profesionist şi datorită cărora am ajuns să locuiesc vreo 4-5 ani la Timişoara. Ajuns la Brăila pe 13 Decembrie, prima vizită am făcut-o la Doina, care mi-a confirmat că-i povestisem de un vis. Asta a declanşat nişte rotiţe pe care nu prea le folosisem până atunci. Tot căutam o explicaţie logică dar undeva lucrurile se opreau.
După revelion la vreo săptămână m-am întors la Timişoara pentru a pregăti un concert cu cei de la Foileton. Drumul a fost mai puţin plictisitor. Acum lumea era de-a dreptul gureşă. Înainte de evenimente, de foarte multe ori era o apăsare evidentă. Compartimentul era adesea plin şi priveam toţi pe fereastră cu o fixitate care uneori eu credeam c-o să spargă geamul. De data asta era de discutat, parcă de recuperat. O tipă ştia exact câţi securişti avusese ţara. Ceva de genul 253722,3. Am auzit tot felul de tâmpenii, cu bombe atomice româneşti, arme cu rază laser care tăiau blindajul tancurilor ruseşti ca pe nişte conserve şi altele. Nu-mi dădeam seama atunci dar toate astea prevesteau evoluţia socio-politică cretină de mai târziu până în zilele în care scriu eu şi din nefericire până ce copiii nepoţilor mei vor citi aceste rânduri. Ce se tot repeta şi auzisem de la Brăila până la Bucureşti şi în acceleratul de Timişoara, era că mulţi luau apărarea securiştilor care foarte des fuseseră chiar patrioţi. În compartiment era şi un domn bătrân, slab, cu părul alb, îmbrăcat într-un costum gri bine croit. El a tăcut tot timpul. Pe la Lugoj am ieşit din compartiment să nu mai aud ce se discută. Nu după mult timp a apărut şi bătrânul. “Ce zici tinere de securiştii ăştia patrioţi”? Eu ca să scap zic “poate or fi fost şi din ăştia”. “N-au fost”, zice bătrânul şi continuă “dacă aş avea puterea să fac bine ţării, i-aş strânge pe toţi şi i-aş face săpun. Ăla de calitate inferioară l-aş trimite la Moscova, cel mai bun la Berlin iar trânciul, dacă ştii ce-i ăla trânci, l-aş trimite americanilor să albească statuia libertăţii”. Ştiam ce e trânciul sau leşia. Mama învăţase de la mama ei să facă săpun. Trânciul îl folosea des la curăţatul celor foarte murdare, mai ales la scaunul veceului şi la chiuvetă. După fierberea grăsimilor cu sodă caustică, săpunul se ridica şi se întărea deasupra unui lichid maro închis care rămânea la fund, ăsta era trânciul . Auzisem multe poveşti în destul de desele mele călătorii pe drumul de fier. Tot cu acceleratul de Timişoara, în toamna lui ’97 mergeam la înmormântarea lui tanti Ghizi. Eram cam supărat. De la Caransebeş a urcat un bărbat care s-a aşezat în faţa mea. M-a întrebat de ce-s necăjit. “Avea totuşi 84 de ani”, îmi zice după ce m-a ascultat. “Eu am de 7 ani nevasta la balamuc. Cresc singur un băiat şi-o fată. Acum vin de la ea”. Nevasta omului fusese asistentă de gardă la un spital din Timişoara când au sosit primii răniţi în Decembrie ’89. I-a fost adus un bărbat rănit la un picior. S-a dus să aducă cele trebuincioase. Când s-a întors rănitul era împuşcat în frunte.
Abia la a patra vizită în Timişoara m-am decis a încerca să dau de cea cu părul frumos. Mai ajunsesem în Timişoara cu ocazia unor concerte şi a festivalului Rock pentru Revoluţie unde am văzut pentru prima oară trupe rock străine; sârbeşti, una engleză, şi chiar una ungurească, cu care am cântat la Arad. În deschiderea festivalului, după câteva vorbe spuse de organizator, s-a spus rugăciunea Tatăl Nostru. Erau mulţi artişti pe scenă, eu neştiind nicio rugăciune căscam ochii la cei din jurul meu şi mi-am dat seama că eram cam singurul care nu dădea din buze. A fost un moment solemn. Noi artiştii în genunchi în faţa unui cor de trei mii de oameni care cu brichete, lumînări, făceau o atmosferă specială. Eu unul am simţit o vibraţie deosebită. Am stat atunci mai bine de o săptămână în Timişoara şi într-o zi am plecat spre fabrica de confecţii unde credeam c-o găsesc. Pe drum m-am pomenit zicând-mi că eu am venit aici pentru muzică, şi-n definitiv nu mă interesează aiureala asta cu vise. Totuşi povestea nu-mi dădea pace. Trebuie să recunosc că-mi doream s-o întâlnesc şi mergând pe stradă am întâlnit persoane ce aduceau cu ea. Pulsul o cam luase razna în aste alarme false. La a patra revenire în oraş într-o noapte am visat ca eram la un bordel unde se găsea o tipă ce semăna cu ea. Intrat acolo a trebuit să discut cu doi tipi care sufereau de pe urma aceleaşi femei. Nu ştiam cum se făcuse dar am intrat înaintea lor şi m-am trezit. A doua zi pe la ora 13, 14, eram la poarta fabricii de confecţii. Am întrebat portăreasa dacă lucrează aici o tipă aşa şi aşa. Femeia s-a uitat ciudat la mine şi mi-a zis “domnule, aici lucrează peste o mie de femei”. Eu m-am străduit s-o mai descriu odată şi femeia mi-a zis că ar putea să fie aici dar iese la ora 16:30. Am plecat bucuros că încercasem şi din nou mi-am zis că n-ar trebui să dau prea mare importanţă la nişte coincidenţe. Eram în staţie la Piaţa 700 şi n-am avut chef să mă urc în tramvaiul 1 negru. Au trecut cel puţin două, dacă nu trei de 1 negru când, o văd apropiindu-se de staţie. N-am schiţat niciun gest. Mă gândeam “poate nu mă recunoaşte”. Îmi doresc acum să mă fi văzut cum arătam. S-a oprit lângă mine. Mi-a zis “ce mai faci”? Am bânguit că eram prin zonă, treceam pe aici, până la urmă am zis adevărul “te aşteptam”. Probabil nu arătam prea bine pentru că m-a întrebat ca şi cum ne desparţisem ieri “ţi-ai mai revenit”? Sper că da, am zis. “Nu-i nimic, gândeşte-te c-a fost ca un vis”. Am intrat într-o stare de uimire. Am stat de vorbă în tramvai. Ea nu ar fi trebuit să iasă la ora aia de la muncă, dar mergea la dentist. Mi-a zis că-i ingineră la fabrică, nu mai ştiu ce am vorbit. După ce ne-am despărţit mi-am dat seama că am uitat cum o cheamă deşi îmi spusese în urmă cu cinci minute. La mai multe luni am ajuns să locuiesc în Timişoara. Din nou am mers la poarta fabricii de cofecţii. Acum ştiind că e ingineră a fost mult mai uşor.
Ne-am dus într-un parc din apropiere. Am aflat că se numea Nausica. Un nume ciudat. Tatăl ei era grec. Mi-a arăta o poză cu el când am ajuns prima oară în garsoniera ei. Poza părea decupată din ilustratele văzute într-o carte a seriei O Mie Şi Una De Nopţi. Mi-a explicat de unde venea numele Nausica. Ulise naufragiat pe ţărmul insulei feacilor este găsit de Nausica, fiica regelui Alcinous. Aceasta venise la ţărm în urma unui vis premonitoriu pe care-l avusese în noaptea dinaintea naufragiului pus la cale de Poseidon care a aruncat eroul pe ţărm.
Am început să ne vedem periodic. Mi-a povestit că fusese căsătorită dar soţul o părăsise. Fuseseră împreună din liceu. Nu prea-mi venea să cred că poţi lăsa o aşa femeie, mai degrabă aş fi crezut că ea l-a părăsit. Nu eram atât de influenţat de vise să nu-mi dau seama cu cine am de-a face. Ca o confirmare, prin 2000 am auzit că secretara noastră de la firmă era din Oneşti. Am întrebat-o dacă n-o cunoscuse. “Cum să n-o cunosc, era considerată cea mai frumoasă fată din oraş”. Asta spunea o tipă care arăta şi ea foarte, foarte bine. Erau aproape de aceeaşi vârstă, fuseseră colege de liceu. Totuşi fusese părăsită. M-a convins o scrisoare pe care mi-a arătat-o şi după câteva rânduri îmi era evident că el regreta gestul. Mi-a fost sincer milă de el. Nevasta lui era o femeie frumoasă cu totul. Îmi plăcea până şi vocea bogată, clară dar plină de nuanţe pe potriva celor vorbite. Ştia să privească firesc în ochii omului, simţeai că poţi avea încredere în ea. După o plimbare în parc am condus-o până în faţa blocului. Nu am urcat trebuia să merg la program. Nu-mi mai aduc aminte ce vorbisem. Aveam mâinile în buzunar şi voiam să plec când şi-a strecurat mâna în buzunarul meu. Mi-a zis ceva, dar îmi vâjâiau urechile, chiar nu am înţeles, şi apoi m-a sărutat pe gură. Asta era clar.
Cântam cu trupa la Hotel Timişoara era foarte aproape. Am ajuns acolo într-o stare de plutire. Nu reuşeam să mă concentrez la texte nici cu caietul în faţă. Locuiam pe la capătul tramvaiului 4 sau la FAEM cum îi ziceau localnicii. La câteva zile am visat că eram undeva deasupra unei case. Vedeam de sus ca noaptea în infraroşu dar privirea trecea prin acoperiş că şi cum ai urmări planurile unei case. Acolo era Nausica dormind. Într-o cameră alăturată era un bărbat. Şi el dormea. Ştiu că mi-am zis în vis, ăsta e bărbatul ei. Camera lui nu avea uşă sau ferestre. Părea zidit acolo. M-am trezit cu muzică de manele. Să fi fost două noaptea, unul din colegii mei de cameră din căminul de nefamilişti lucra la Comtim şi reuşise din nou să fure carne. Venise afumat de la cârciumă. Într-un fel m-am bucurat. Oricum după visul ăla nu puteam dormi. Am luat La Mededeleni şi am început să citesc în mirosul de carne prăjită şi susur de manele. Îmi recomandase cartea un doctor psihiatru pe care-l vizitasem ca să-l întreb de vise. Era unul din cei mai buni din România. Ajunsesem la el printr-o prietenă care era asistentă la spitalul respectiv. Mi-a zis doar că visul cu lopată e de luat în seamă şi am vorbit mai mult de Marin Preda şi Borges. Mă mai întrebase dacă am citit La Medeleni. Nu citisem. La plecare mi-a dat un material despre vise pe care îl prezentase la o conferinţa internaţională. Nu era o lucrare întinsă. Totuşi cam densă pentru mine mai ales cu unele citate cărora încercam să le prind înţelesul din context. Erau argumente care îl contraziceau pe Jung iar Freud era un pic ridiculizat. Concluzia lucrării: după o sută de ani de cercetări, existau o mulţime de necunoscute în cercetarea viselor. Eram cu faţa la perete, cu ochii în carte încercam să citesc de fapt mă gândeam la vis; mi-era clar “nu voi fi eu bărbatul Nausicăi”. Îmi curgeau lacrimi şiroaie. Manelele erau foarte departe, dar devin atent la textul melodiei ce rula care spunea aşa: “aduceţi flori şi coroane/ nu mai poate să se scoale/ mă rog la Isus într-una/ să mă ia cu tine-acuma”. M-a bufnit un râs pe care, cu toată gălăgia casetofonului l-a sesizat şi Cristi care întorcea friptura “ce citeşti mă, comedii?”.
Dacă tot am pomenit de vizita la doctor cu care am discutat mai mult despre Marin Preda decât despre visele mele, trebuie să spun că am fost şi la un preot. Era o bibliotecară la clubul unde repetam şi îmi povestise despre el mai multe. M-a impresionat cum se purtase preotul cu bunicul ei care mi s-a părut un personaj fabulos. Fusese şef de promoţie la Facultatea de Arhitectură din Timişoara. Din nefericire a fost şi şef de cuib legionar. Aşa că lucra tot ca şef, dar de echipă la o fabrică de betoane, când în sat s-a hotărât partidul să facă şcoală nouă. Atunci tata Beni, că aşa-i zicea toată lumea, s-a oferit să facă el planurile pe gratis, bineînţeles. Le-a făcut, s-au apucat de lucru dar clasele erau cam mari. S-a certat cu cineva de la judeţ după care a stat la securitate o scurtă perioadă. Când s-a întors la construcţia şcolii se adăugaseră nişte pereţi care făceau dintr-o sală de clasă două săli. Tata Beni proaspăt intervievat de “patrioţi”, a luat un baros şi a dărâmat pereţii înjumătăţitori. Nepoata lui spunea ca l-au declarat nebun şi l-au dat afară de la fabrica de betoane. Aşa ajunsese meşter de acoperişuri. Lucra prin mai toate satele pe mai nimic, şi la ei în casă ploua. Era certat cu biserica. Preotul nici n-a îndrăznit să-l cheme când a trebuit schimbat acoperişul turlelor bisericii din sat şi a tocmit alt meşter. Auzind asta, tata Beni a venit şi a zis că rezolvă el. A făcut-o, nu a luat un ban. N-a mers la biserică până când s-a prăpădit. Pe patul de moarte a vrut să se spovedească şi să-şi ceară iertare de la preotul cu care se tot încontrase. Din nefericire preotul era la o staţiune balneo. Când s-a întors în sat i-a certat pe apropiaţi că nu l-au anunţat. Oamenii din sat i-au povestit nepoatei lui tata Beni că mai multe zile la rând l-au văzut pe preot mergând la mormântul lui tata Beni, unde aprindea lumânări, îngenunchea şi se ruga.
Într-o zi mohorâtă am plecat spre satul respectiv. Am ajuns la biserică după slujbă. Mai era o femeie cu feciorul ei care nu arăta prea bine. Intrasem şi mă oprisem lângă uşă nevrând să deranjez discuţia dintre preot şi cele două persoane. Nu am stat mult şi preotul îmi zice să mă apropii, că nu-i bai. În timp ce mă îndreptam spre el, în gând au început să-mi vină tot feluri de vorbe hulitoare în timp ce priveam ţintă la statuia cu Isus răstignit. Nu-mi venea să cred. Eram conştient că nu vreau să spun tâmpeniile alea dar vocea măscăroasă din mine nu se mai oprea, noroc că era în gând. Eu eram eu, însă vocea aia al cărei martor şi vocalist performa părea tot a mea? Aveam şi am dinţi împotriva comportamentului bisericii, mai ales în hotărârile luate, dar mai ales neluate după ’89. Mergeam rar la biserică la ocazii, nunţi, botezuri & comp dar nu eram în niciun caz anti-biserică sau anti-Hristos. Tot răul spre bine mi-am zis, nu poţi înjura pe cineva care nu există. Nu m-am speriat aşa tare pentru că ştiam prin ce-am trecut când am încercat să mă închin după ce n-o mai făcusem din copilărie, când i-am zis bunicii cele cu vise să mă lase-n pace cu Dumnezeu al ei, că omul se trage din maimuţă, “aşa ne-a spus la şcoală”, am încheiat ca s-o conving. Nu a mai încercat niciodată. Cred că ştiu de ce şi bine a făcut. Acum eram în faţa peretelui gol, voiam să mă închin. Învăţasem Tatăl Nostru. Mă aflam în camera mea şi chiar mă învoluburasem. Pur şi simplu voiam să ridic mâna dreaptă şi nu puteam. Mi-am dat seama ce cumplită poate fi o paralizie. Nu mai ştiu dacă am făcut-o, dar am avut de gând să mă ajut de mâna stângă pentru a-mi urni dreapta. A fost o stare de năuceală considerabilă. Închinatul şi rugăciunea era o hotărâre pe care o luasem la câteva luni după ce visele îl dărâmaseră pe ateul nepracticant. Cu vreo 3-4 ani în urmă mai încercasem să citesc Biblia, gândindu-mă că dacă o carte a rămas atâţia ani ar trebui să fie ceva de capul ei. După ceva încercări am concluzionat “prea simplă, schematică, rece, fără viaţă”. Acum mi se păruse fascinantă lectura şi nu-mi ardea de vreo concluzie. Devenisem un fel de creştin nepracticant, dar nu eram deloc uşor de speriat. Preotul a terminat şi s-a apropiat de mine care eram stană de piatră. Încă nu-mi revenisem din uimirea de martor si autor al hulei. “Ce te aduce, fiule?”. Nu prea ştiam cum să încep dar i-am povestit de vise. M-a ascultat cu atenţie, şi spre surprinderea mea mi-a zis că nu se pricepe, dar dacă visele mi-au făcut bine sunt de la Dumnezeu, dacă nu, nu. M-a mai întrebat dacă citesc Biblia. I-am zis da şi i-am povestit că am încercat şi când eram prin clasa a cincea. Atunci mă oprisem oripilat, neînţelegând de ce se considerată sfântă o carte în care oamenii se omoară, înşeală, se culcă cu fiicele lor şi câte şi mai câte. Când l-am privit avea ochii în lacrimi. M-am fâstcit şi ca să ies din încurcătură l-am întrebat cu oareşce tupeu ce părere are de cei ce-L ponegresc pe Isus. Mi-a răspuns “dacă vrei să prinzi iepurele nu trebuie să te ţii după cei ce-l urmăresc, fii cu ochii pe iepure”. La plecare m-a invitat să vin la o slujbă într-o duminică. Am făcut asta.
Nu era o sărbătoare mare dar biserica era plină. Mai fusem la slujbe, chiar la mânăstiri, dar aici am simţit că se întâmplă ce trebuie de cum am intrat. Era o stare de ascultare. Am plecat foarte încântat de ce fusese în biserică. Dacă mă trezesc a face o comparaţie a fost ceva asemănător cu un spectacol de teatru unde s-a jucat o piesă adevarată iar intre actori si spectatori a existat legătură necesară. În halta satului stăteam pe o bancă aşteptând personalul când văd o pisică. Eram de mic copil în război cu ele pentru că mâncau puişorii de găină pe care-i iubeam foarte mult. Mama punea cloşti şi eram nerăbdător să-i văd. De multe ori am văzut oul aproape întreg dar cu o mică găurică prin care se vedea ciocul chiriaşului uneori piuind. Aveam prieteni ce creşteau pisici. De fiecare dată o tuleau la apariţia mea deşi încercam să fiu prietenos. Ei bine, astă pisică s-a apropiat de mine şi mi-a sărit în poală. Nu prea îndrăzneam să o mângâi dar până la urmă am făcut-o şi n-a fugit.
M-am văzut din ce în ce mai rar cu Nausica. La ceva vreme am plecat din Timişoara în Bucureşti. Câţiva ani o mai sunam de ziua ei, apoi s-au tot schimbat numerele de telefon şi am pierdut legătura. Acum vreo trei ani am ajuns în Timişoara. Mi-era dor de oraş şi prieteni. Era şi festivalul Plai unde participa Paco De Lucia. Nu mai fusesem de zece ani. M-am plimbat ore în şir în fiecare zi. Nu ştiu cum am făcut rost de un număr de telefon al Nausicăi. O sun şi aflu că e în Bucureşti de câţiva ani. Era bine avea două fiice, se recăsătorise cu primul ei bărbat. M-am bucurat când am aflat asta.
Visele făcuseră bine.