fragment din mobilier cu revelaţii incluse

[fragment din romanul în pregătire MDMA16]

de Andrei Ruse

capitalismul e o glumă bună. o iluzie… ce vis american? de la sclavagism încoace nu s-a schimbat nimic, doar instrumentele de tortură au devenit mai soft, şi cele de control mai sofisticate. nu ne mai biciuiesc trupurile, ci minţile. ne dau senzaţia alegerii şi ne-ocupăm timpul cu asta.

atunci am văzut canapeaua… gândindu-mă la toate prostiile-astea, imaginea se înceţoşase, nu mă mai uitam la nimeni, nu ascultam nimic decât propriile gânduri şi atunci, în centru, foarte clară, canapeaua. am paralizat când mi-am dat seama.
ştiu că te-am tot amânat cu asta, dar abia de aici au început revelaţiile… viteza gândurilor şi a senzaţiilor tăia ca un cuţit aerul din jurul meu şi lovea obiectele, dându-le alte forme şi sensuri. în loc de o simplă piesă de mobilier, colorată, am înţeles tot mecanismul secolului XXI. nu mi-au trebuit pagini întregi şi studii intense sociale, filosofice, psihologice dacă vrei, ca să pricep că toată existenţa noastră se învârte în jurul nenorocitei de canapele.
drogul nostru legal, de zi cu zi. motivul, scopul şi centrul vieţii.
toata casa, dacă e să te gândeşti, este organizată şi amenajată după ea. pentru că cea mai importantă cameră este livingul. de aici începe construcţia (imaginează-ţi doar… casa de vis sau apartamentul ideal, care e primul lucru care îţi vine în minte? holul? bucătăria? mă laşi, omule?… nu vrei decât o sufragerie imensă unde să ai loc pentru toate dacă s-ar putea, nici nu ţi-ar mai trebui pereţi despărţitori, poate doar pentru veceu şi baie). da, de aici începe… şi de la locul unde va sta canapeaua.
după care aranjezi restul: televizorul, măsuţa pentru ziare, biblioteca, calculatorul sau laptopul şi-aşa mai departe. halucinogenele… ruperile de realitate se întâmplă de obicei când eşti cu curul înfipt în canapea. starea de stand-by, o ştii? nu eşti nici treaz, dar nici adormit, în deplină inconştienţă. ca o continuare perfectă a corpului nostru, ca o carcasă de melc.
aici urmărim emisiunile preferate, generăm ratingurile şi banii lor de la audienţe. aici sunt filmele, cărţile… aici ne place să ne bem cafeaua dimineţa, să medităm, să avem discuţii, să ne chemăm prietenii, aici jucăm monopoly, table sau şah. tabinet sau kemps, nu contează. aici stăm, nici întinşi pe verticală, dar nici bipezi. e o formă nouă, confortabilă, relaxantă… şi eşti liniştit, chiar dacă te ia somnul, nu trebuie decât să îţi ridici picioarele. funcţii multiple, care te sedează.
după care vin accesoriile: fotolii, măsuţe, pernuţe, veioze, huse. gândeşte-te numai la câte tipuri de canapele există. ia o revistă de mobilă şi uimeşte-te. câte forme. câte colori, câte tipuri de material, simple sau extensibile…
canapeaua înseamnă casă. canapeaua îţi spune cine eşti.
când te duci la un prieten, te interesează cum arată dormitorul? sau toaleta? oricum nu d-aia treci pe la el, să-i analizezi mobilierul, dar inconştient aproape o cauţi… da, canapeaua… şi locul ei faţă de celelalte obiecte. e luminoasă camera? prea luminoasă? prea întunecoasă? e destul loc în jur (senzaţia de spaţiu)? e prea joasă, prea ridicată? moale? dură?
întotdeauna vei remerca un living mişto. întotdeauna te vei duce la prietenul cu cea mai mişto sufragerie. nu cea mai luxoasă, nu mă înţelege greşit… cea mai comodă. unde te poţi rupe cel mai bine de realitate. tot la asta te vei uita şi când eşti în vizită la cineva pentru prima oară. poate să aibă dezordine peste tot, mizerie în bucătărie, un morman de vase nespălate, faianţă albă de doi lei la baie, colacul veceului prea mic sau poate lipicios, atâta timp cât livingul e ok, totul legat de persoana aia e ok. iar canapeaua îţi spune totul.
culoarea ei, forma ei, materialul ei… toate definesc cumpărătorii. până şi în birouri există canapele sau săli de aşteptare care mimează senzaţia de casă. o să­-mi spui că am luat-o razna, nu crezi nimic din tripul ăsta, dar imaginează-ţi o locuinţă fără spaţiul acesta. fără fotolii, fără canapea şi toate accesoriile. doar scaune.
este cel mai puternic element al secolului nostru, cea mai complexă convenţie pe care am văzut-o vreodată. asta pentru că oamenii judecă. caută scurtături spre ceilalţi prin aparenţe. prin oglinzi ale personalităţii lor şi mai mult decât hainele, gesturile, cuvintele folosite… capaneaua. ce-i cu regula asta nescrisă? şi cine-a denumit-o aşa?

[constanţa 2008 cu george vasilievici © ra]

cine-a zis că masa-i masă şi că trebuie să aibă în principiu patru picioare? pentru că asta îţi vine în minte când zici cuvântul masă. cine-a stabilit ca ziua de luni să se numească luni? n-am date istorice, nu mă interesează sincer, ideea e că ne-am însuşit atât de tare prostiile-astea care ar fi trebuit doar să ne ghideze, până am devenit sclavii lor şi ne-am creat un sistem puternic, care ne reglează vieţile.
dacă după marţi ai pune vineri şi doi plus doi ţi-ar da şapte virgulă douăşcinci, totul s-ar duce de râpă. suntem blocaţi. în case cu canapele, în zile cu fix 24 de ore, în loc să stabilim convenţiile, ele ne-au stabilit pe noi. ne-au dat ritmul şi sensurile.
totul se sparge. acum, abia acum simt mdma-ul. care îmi dă la o parte tot ce ştiam că există cu siguranţă. nimic nu există cu siguranţă, amice.
întrebări peste întrebări şi n-am cum să mai fug, trebuie să dau răspunsurile. de ce-ai lovit broasca aia în parc, într-a cincea? după, te-ai speriat atât de tare încât nici nu te-ai dus să vezi dacă mai e vie sau moartă. da, până şi căcaturile-astea.
respir adânc, încerc să-mi potolesc creierul, dar nu pot. trecutul apare deodată şi este dezmembrat bucăţică cu bucăţică. viitorul are-un avans de o miime de secundă. nu există decât prezentul. clipa.
toate astea îmi amintesc de momentul când am luat primul pc (pentru Corina, evident). era prin ’98. şi tipul de la Flamingo, Adrian parcă-l chema, un băiat de nota zece oricum, m-a învăţat rapid câteva noţiuni de bază, pe care acum le văd aplicate pe mintea mea, conştiinţa mea. devirusare, scan disk şi defragmentare.
trebuie să reiau totul… totul… şi să rearanjez… hai, nebunule, termină cu lecţiile de viaţă, avem de discutat. ce se întâmplă cu mine? şi de ce mă simt extraordinar? de parcă tocmai aş fi salvat lumea…