Douăzeci de ani degeaba?

de Sorin-Mihai Grad

Scriu acest text în preajma expirării celor douăzeci de ani de care am fi avut nevoie pentru a ne deprinde cu democraţia conform profeţiei brucaniene. Ne-o fi ajuns timpul ăsta? Nu trebuie să-ţi deschizi ochii ca să remarci că s-au schimbat multe prin ţara noastră în aceste două decenii, nici ca să realizezi că profetul trecutului s-a cam înşelat. Faţă de acum douăzeci de ani avem acces la internet, cenzura e prezentă cel mult din punct de vedere economic nu şi ideologic sau valoric, pentru carburanţi şi alimente nu mai e nevoie de cartele sau relaţii, nivelul de trai a crescut, nu mai există repartiţii sau oraşe închise, nici restricţii de circulaţie în funcţie de paritatea numărului de înmatriculare, oricine poate călători în afara ţării, avem mai multe partide de înjurat,…. Ascultarea telefoanelor se pare că e practicată şi acum, dar cine mai remarcă un asemenea amănunt când probabilitatea să vadă un sfârc în ziarul pe care-l poate avea-n faţă e mai mare decât cea contrară?

Din păcate nu e singurul amănunt care le dă dreptate celor care se întreabă cum de-a reuşit România să fie admisă în Uniunea Europeană. Conform bunului nostru obicei, înainte de a căuta soluţii pentru a remedia problemele găsim vinovaţii pentru ele. Securiştii, ţărăniştii, comuniştii, bandiţii, iliescu, pensionarii, minerii, părinţii – fiecare alege din listă sau adaugă ceva la ea, fără să realizeze că n-ar greşi dacă şi-ar pune şi propriul nume. Pentru că fiecare dintre noi a contribuit, mai mult sau mai puţin, la situaţia actuală a ţării noastre. Fiecare termen nerespectat, fiecare cuvânt neţinut, fiecare vot irosit, fiecare lucrare copiată şi multe altele ne-au îndepărtat de unde voiam să ajungem. Iar când am furat, am preferat o şpagă sau o pilă luptei, am minţit, ne-am mulţumit cu “merge şi aşa”, am aruncat mizerii pe stradă, n-am intervenit când era cazul, am călătorit fără bilet sau am descărcat un fişier oferit fără acordul proprietarului său de drept le-am uşurat misiunea celor care profită de situaţia căldurie de acum şi o întreţin. Spre paguba noastră a tuturor celorlalţi.

Ne-a trecut prin cap să dedicăm acest număr al EgoPHobia aniversării a două decenii de la ce s-a întâmplat în ţara noastră în decembrie 1989, dar am renunţat la idee destul de repede. Majoritatea redactorilor şi colaboratorilor noştri cunosc doar România postdecembristă, iar în vară e-revista noastră a mai scos un număr special. Poate c-am fost laşi şi ne-am bucurat c-am găsit pretexte, nu argumente, pentru a evita să ratăm o temă despre care fiecare pare a şti câte ceva, dar nimeni dintre cei care ar putea să facă lumină nu e dispus să vorbească. Ne-am mulţumit cu un număr normal al EgoPHobia, în care avem totuşi câteva materiale legate într-un fel sau altul de momentul decembrie ’89.