Hayfa

de Florentina Crăciun Fabiola [România]

for the English version, click here

Hayfa era o fata frumoasă, jumătate de origine turcă şi jumătate română. Mama ei, Samira, rămasă orfană incă din copilarie, a fost adoptată de o familie de români. A avut parte de o educaţie bună, însă neşansa a făcut să rămână de timpuriu si fără ei. Din alocaţie şi pensia de urmaş a reuşit să termine liceul. Apoi  a născut-o pe Hayfa, şi multe din planurile ei de viitor nu au mai avut nici-o şansă. Acum, pentru ea, bogăţia cea mai mare a vieţii ei este desigur Hayfa, de aceea  o aşteaptă mereu cu grijă şi chiar teamă. Hayfa pleacă  des de acasă, adesea a fost văzută privind ceasuri în şir intinsul apei. Samira nu a întrebat-o dece face asta, o fi chemarea ei, deşi ar fi dorit să ştie de ce are atracţia asta deosebită.  

– Ce te îndeamnă pe tine Hayfa, să ieşi  aşa, în fiecare seară? O întrebă blând Samira. Răspunsul veni târziu si timid.
– Nu ştiu mamă. Aştept să se înâmple ceva, nu mă întreba însă ce, că nu aş şti să îţi răspund. Mi se pare că viaţa mea se va schimba, simt asta. Mama ei credea de regulă tot ce spunea Hayfa. Când a născut-o, a fost adusă dintr-un sat din apropiere o femeie în vârstă, ‘a lui turcu’ aşa i se spunea, şi ea şi batrânul ei erau de origine turcă. Dar erau oameni liniştiţi şi se înţelgeau cu toată lumea. A luat-o pe Hayfa în mâini imediat după naştere şi i-a spus cu un glas parcă de pe altă lume: ” vei fi cea mai frumoasă de pe aceste meleaguri şi vei cânta ca o privighetoare, nimeni nu va mai fi ca tine. A făcut o pauză, parcă fără de sfârşit şi a continuat: dar norocul va fi mereu mai departe decât vei avea tu nevoie”. Şi a luat-o pe Hayfa cu ea în cameră alăturată. Numele tot de la acea bătrână i-a rămas. I s-a părut frumos şi l-a lăsat aşa.

Au trecut 17 ani, Hayfa era din ce in ce mai frumoasă şi cânta de te cuprindea melancolia dacă o ascultai. O voce ca a ei nu se mai găsea prin împrejurimi, mulţi erau de acord, că nu se mai găsea pe nicăieri. Ei ii plăcea atât de mult să cânte încât nu-şi dorea nimic altceva. Era un hotel mare cu un restaurant elegant pe plajă. Patronul era turc. A pus ochii pe Hayfa, nu se ştie cum, şi o urmărea pretutindeni. Ea nu-i acorda atenţie, cu toate acestea, o atrăgea, nici ea nu ştia de ce. Era bogat, dar ştia sigur că nu despre asta este vorba. Într-o seară pe când mergea spre casă, pe strada ei destul de luminată, se auzi strigată. Întoarse capul şi vazu lângă trotuar o maşină oprită. Din ea cobora Omar. L-a aşteptat, deoarece deja pornise către ea, parcă plutea, nu înţelegea bine ce i se întâmpla, deşi era mai mare cu cincisprezece ani decât ea simţea că asta nu are nici o importanţă. Rămase cu ochii pe el, arăta bine, era înalt, bine făcut şi atât de curtenitor, încât nu se putea să nu-i răspundă. Îi intinse mâna, el o duse la buze şi o sărută cu gingăşie. Ochii lui aveau sclipiri de diamant. 

– Ce faci Hayfa? şopti el, îmi doresc de mult să vorbesc cu tine. 
– Despre ce? Te rog să-mi spui, te ascult. Ochii lui se plecară, ca pentru iertare. 
– Eşti atât de frumoasă că mă emoţionez când te privesc. În primul rând aş vrea să te rog să cânţi la restaurantul hotelului, doar un recital. Vei fi foarte bine plătită. Alături de hotel am o sală de spectacole. De regulă o mai închiriez pentru spectacole de teatru venite în turnee. Dacă însă tu vei fi de acord o pot deschide numai pentru tine. Poţi da spectacole în fiecare seară. Pe urmă, vreau să te rog să-i spui mamei tale că vreau să-i cer mâna ta. Vreau să ne căsătorim cât mai curând, desigur, dacă şi tu eşti de acord şi dacă sunt pe placul tău. Dacă trebuie să  mai aştept, deşi îmi va fi greu, o voi face. 

Hayfa, rămasă fără cuvinte în lumina becurilor, părea o zână a nopţii. Înaltă, cu părul lung, ondulat şi negru ce bătea în albastru, sprâncenele, păreau aripi de rândunică într-un freamăt continuu. Genele grele şi întoarse dădeau ochilor o formă ameţitoare. Tenul creol şi mat şi obrazul oval erau de o frumuseţe divină. Gropiţele din obraji dădeau un farmec irezistibil chipului ei. Iar ultima frumuseţe desăvârşită, ameţitoare, erau ochii ei de un verde ireal, strălucitor. Acesta era tabloul care se lăsa privit atunci când mergea pe stradă, sau prin piaţă, sau când scotea cele două capre la păscut pe marginea şoselei. Hayfa l-a ascultat pe Omar, a tăcut puţin încurcată, şi într-un târziu i-a răspuns. 

– Bine, îi voi spune mamei să te primească.
– Tu, ce poţi să îmi spui Hayfa?
– Deocamdată, nimic, dar îţi voi spune mâine. Vin eu la hotel să facem o înregistrare, şi dacă îţi va plăcea cum cânt, rămân. 

Omar nu inţelegea nimic, o fi spus Hayfa ca vine într-adevăr?

– Hayfa, ai spus că accepţi să cânţi la hotel?
– Da, nu asta mi-ai cerut? dar trebuie sa facem o înregistrare, nu?
– Cum spui tu!  Omar deveni neliniştit dar nu mai continuă. Îşi luă rămas bun de la Hayfa şi se îndreptă către maşină. Aşteptase multă vreme să-i poată vorbi, acum ce mai contau câteva ore! Faptul că s-ar putea să nu vină sau să nu vrea să rămână l-a intristat. Pentru Hayfa însă, noaptea a fost un timp de meditaţie. S-a gândit mult la ce poate însemna viata ei de aici înainte, şi nu numai viaţa ei, ci şi a mamei ei.

A doua zi a făcut înregistrarea, aşa cum stabilise cu Omar. Vizionarea a fost un succes ameţitor. Omar s-a retras pentru mai multe minute, astfel că Hayfa nu ştia ce să creadă. Însă Omar în singurătatea lui îşi înţelegea singur teama. Frumuseţea Hayfei îl neliniştea nespus. Temerile lui însă erau fără temei, Hayfa era deja îndrăgostită de el, doar că nu se conturase încă acest sentiment. Omar s-a întors în camera de înregistrare. I-a mulţumit pentru efortul ei şi pentru faptul că a venit într-adevăr. Urma proba de foc, evident. Seara trebuia să cânte în faţa publicului. Omar chemă recepţionera şi o trimise să cumpere pentru Hayfa, cele mai frumoase şi elegante rochii şi accesorii pentru recitalul ei din acea seară. Dupa ce se îmbrăcase, Hayfa arăta ca regina din Saba, un regat mitic care s-ar fi aflat undeva între Etiopia şi Yemen. De reţinut că întotdeauna localul era arhiplin. Cu toate acestea Hayfa avea o siguranţă de invidiat. Treptele de marmură albă îi aşteptau paşii. Poza ei afişată afară în vitrine şi diferite afişaje din oraş, făcuse ca sala să fie luată cu asalt. Nu mai erau locuri nici în picioare. Hayfa apăru în uralele zgomotoase ale mulţimii. Îmbrăcămintea ei era de vis. Rochia lungă verde din atlas lucitor care-i contura cu fidelitate trupul dăltuit se potrivea perfect cu cerceii, dar mai mult decât orice, cu ochii mari de un verde adânc. Şi pantofii din năbuc negru aveau un buton verde din atlasul rochiei, totul arată frumuseţea desăvârşită, fără egal. 

Când a coborât treptele înspre sală, publicul s-a ridicat în valuri. A rămas şi ea înmărmurită, cu toate acestea a păşit majestuos, cu o ţinută nobilă. Când acordurile muzicii i-au făcut intrarea, Hayfa a făcut un moment de suspans, după care, dintr-o dată, a început să cânte. Vocea ei amplă, puternică, în armonie completă cu acustica sălii a iscat o nebunie totală. Lumea în delir nu-şi mai controla starea. S-a hotărât să fie retrasă Hayfa de pe scenă. Ca la un ordin precis a coborât din cupolă o scară. Întrucât în acele momente nu se putea ca Hayfa să revină, din motive de securitate, s-au deschis bufetele imediat pentru ca lumea să poată cumpăra dulciuri şi apă minerală. Ajunsă în cabină, Hayfa hotărî să-şi schimbe ţinuta. O rochie albă, tot lungă, din dantelă, desfăcută în faţă pana deasupra genunchiului, mulată complet, şi strasuri lucitoare, luă locul celeilalte. Era la fel de superbă. Un pantof alb cu toc înalt completă ţinută Hayfei. Părul negru şi lung până la brâu, era o completare a celei mai desăvârşite făpturi pe care un bărbat a putut să vadă vreodată. Cu toate acestea, timpul trecea şi Haifa încă nu se putea întoarce pe scenă, totul putea degenera. După o oră de ovaţii, ţipete, leşinuri, şi-a făcut apariţia Omar şi a anunţat că Hayfei i s-a făcut rău din cauza că publicul nu a avut un comportament tocmai normal. Rugămintea lui era să se amâne spectacolul pentru ziua următoare la aceeaşi oră. Cu greu s-a înţeles şi acceptat. Cu toate acestea, deşi lumea ieşea greu, a durat puţin până la evacuarea sălii. Astfel a luat sfârşit prima seară de recital a Hayfei. 

Samira, mama Hayfei, stătea lângă stâlpul porţii aşteptând de câteva ceasuri.

– De ce stai mamă aici, nu intrăm în casă?
– Nu aveam răbdare draga mea. Cum a…
– Rău!
– Ah!
– Nu, mamă te rog, nu te speria, dacă lumea era liniştită, totul era  grozav, însă nu a fost aşa. E atât de greu să ţii liniştită o masă de oameni când sunt deja porniţi! Omar a fost nevoit să amâne recitalul meu pentru mâine. Se ştie că nu o să cânt în fiecare seară în sala mare, nuuu! O să cânt în sala oglinzilor veneţiene sau chiar în sala de spectacole, rămâne de văzut. Şi pentru acolo se cere ţinută de gală plus bilet, plus o sumă în care este inclus şi meniul. Samira neînţelegând nimic o privi pe Hayfa câteva momente după care o întrebă dacă o să cânte aşa în două locuri mereu.

– Nu mamă, cânt într-un singur loc, în sala oglinzilor veneţiene sau sala de spectacole, care este proprietatea lui Omar, şi pe care acum o închiriază doar. Dacă eu o să cânt acolo, sala se va deschide permanent şi astfel vor fi spectacole programate. Numai mâine cânt în sala mare unde intră toată lumea, ai înţeles acum?
– Cred că da, sunt două săli, aşa-i?
– Două, plus sala de spectacole. E aproape sigur că eu acolo voi cânta. 

Samira nu mai întreba nimic. Ştia că Hayfa este obosită, ar fi vrut să o vadă adormită. Se furişă încet şi ieşi din cameră. Se aşeză pe canapeaua din sufragerie. Amintirile veniră nechemate. La vârsta pe care o are acum Hayfa, l-a cunoscut pe George. S-a îndrăgostit de el imediat, şi împotriva familiei lui s-au căsătorit în taină. George abia terminase facultatea de marină civilă. S-au ascuns multă vreme de părinţii lui, totuşi când e să se întâmple, să întâmplă, şi într-o bună zi pe când erau împreună la piaţă s-au întâlnit faţă în faţă cu ei. Oameni severi amândoi, nu vedeai un zâmbet pe feţele lor, nici dacă le-ar fi zâmbit un copil. 

Mama lui s-a îndreptat direct înspre ei şi, privindu-l pe George cu o privire rece, îl întrebă, făcând semn cu capul către ea.

– George, cine este fiinţa asta?
– Mamă, fiinţa asta, cum o numeşti tu, este doamna Petrescu, soţia mea. Doamna Eleonora Petrescu făcu ochii mari, bulbucaţi, se albi toată şi căzu direct pe asfaltul care fusese stropit cu câteva minute mai înainte.
– Lasă mamă teatrul, te rog, ne cunoaştem bine, cum nu-ţi convine ceva cum leşini. Vreau să te rog să nu mă mai şantajezi. Voi fi alături de tine şi de familia mea, dacă doreşti asta, dacă nu, până te vei lămuri că altfel nu se poate vei rămâne singură, mă rog cu tata, pe care l-ai şantajat destul toată viaţa, numai că el s-a lăsat şantajat cu bună ştiinţă, eu însă nu mai am chef. Sărut-mâna!

George reveni la Samira, o luă ocrotitor de după umeri şi plecă cu ea spre alte tarabe. Nu mai privi înapoi, era sigur că mama lui nu va avea nimic. Aşa a dobândit totul în viaţă. Din când în când Samira mai întorcea capul să vadă dacă părinţii lui George mai sunt prin piaţă, dar nu-i mai văzu. La ora unu din noapte sună telefonul insistent de tot. Samira ridică receptorul, era tatăl lui George, plângea. Samira nu înţelegea nimic. 

– Nu vă înţeleg bine domnule Petrescu, fiţi vă rog mai clar.
– Draga mea, soacra ta, Eleonora tocmai a murit în spital. Un stop cardiac. Te rog să-i  comunici asta lui George, da?

Şi a închis Samira a început fără nici o explicaţie să  tremure, şi deşi patul lor era lângă geam, ea tot cotrobăia prin sertarul de la dulap, plângea şi îi spunea lui George să se ducă repede.
– Draga mea, eşti drăguţă tu să stingi lumina de sus, şi să laşi aprinsă doar o lampă de noptieră, să dorm şi eu? te rog mult.
– Nu poţi să mai dormi, George.
– De ce, s-a făcut deja dimineaţă?
– Nu, doamna Eleonora a suferit un stop cardiac, adică a murit, vreau să…să…spun că…
– Samira, ştiu că mama e o fiinţă cam aspră, nici mie nu-mi place asta, dar hai te rog să dormim, şi mai glumim mâine, chiar şi pe seama ei.
– Nu, George, ridică-te din pat, mama ta chiar a murit acum câteva minute in spital.

În acel moment George a sărit ca un arc dintre aşternuturi, nu a mai scos niciun cuvânt, a mers glonţ în baie, a revenit îmbrăcat, a sărutat-o spunandu-i:
– Nu avea teamă, nu se va întâmpla nimic, tu nu eşti vinovată, şi nici eu, şi nimeni nu e vinovat. 

Când l-a auzit, ea a început să se îndoiască serios dacă el mai avea cumva vreun sentiment pentru mama lui. I-a spus atunci ceva nemaipomenit.

– Să ştii  că am iubit-o mult! L-a crezut, aşa era George, un om în care puteai avea încredere.

Când s-a întors de la spital, i-a spus că deja o dusese acasă şi trebuia să se facă tot ce era nevoie pentru a fi îngropată creştineşte peste două zile. George nu a plâns, dar ea a remarcat o împietrire pe chipul lui, poate că se considera vinovat de replicile schimbate cu ea.  Samira adormi în aceste amintiri  care i-au marcat viaţa cu George, omul pe care l-a iubit mai mult decât orice pe lume. 

Când se trezi Hayfa, zorii se îngânau cu noaptea. Nu mai putea dormi aşa că a hotărât să se ridice din pat şi să pregătească micul dejun. Samira mai dormea încă însă Hayfa ştia că grijile o obosesc nespus şi o lăsă sa doarmă. De aceea visa la un viitor strălucit în care îi va îndeplini mamei ei orice dorinţă. Nu le-a lipsit nimic desigur, strictul necesar l-au avut întotdeauna. Samira a fost dintotdeauna centralistă la o mare unitate de conservare a legumelor. Salariul era destul de bun sau mai exact atât cât să-i asigure ei şi Hayfei o viaţă fără griji. Casa era frumoasă, mare, albă, cu trepte, şi uşi masive, avea o grădină de flori în faţă, cu pomi fructiferi de mai multe soiuri şi alei drăguţe printre ei. După ce i-au murit părinţii adoptivi, Samira s-a îngrijit permanent de ea. Această casă a fost mândria lor întotdeauna. Cele două capre fuseseră ieduţele aduse cândva de  o femeie din satul care se afla la câţiva kilometri pentru a fi vândute la târg, rămânând la ele deoarece din motive total necunoscute femeia nu s-a mai întors să le ia, spre fericirea Hayfei. Ea le îngrijea, le ducea la păscut, asta de trei ani, timp în care deşi a mai întrebat pe ici pe colo de stăpâna lor,  nu a mai venit nimeni după ele.