Un spital în care oamenii vin doar să moară

de Adrian Diniş

Astăzi m-am trezit pentru controlul de după şase luni de la operaţie. E o zi banală de toamnă aşa cum nu ar putea s-o vadă un poet, care ar încadra perfect alaiul de frunze moarte şi probabil le-ar aranja pe cele roşii tot drumul până la spital ca pe un covor roşu pentru vedetele bolnave. Am mers până la baie unde am analizat chirurgic chipul din oglindă de parcă ar fi al altcuiva. Apoi m-am întors la mine în cameră şi m-am aruncat în pat ca-ntr-un lac. Am stat două minute sub plapumă şi apoi am ieşit la suprafaţă. M-am aruncat în scaun şi am verificat dacă am vreun mail. N-aveam. Nici măcar un spam. Cineva care să-mi spună că am câştigat la loterie un milion de dolari, sau că voi fi sănătos toată viaţa, dacă nu, am întotdeauna Viagra, nu? În coş aveam un mesaj de genul ăsta neşters. Ăsta e şi mai bun. Voi muri dacă nu trimit mesajul mai departe la încă vreo 5 prieteni. Nici măcar pe ăştia nu-i am. Dovada că prietenii te pot salva de la moarte în situaţii ca astea.
Sunt obosit, m-am trezit mai obosit decât ieri când eram mort de somn şi am căzut în pat direct pe pernă. Ce convenabil. Mă plictiseşte aerul ăsta de toamnă, care se simte până în casă. Trebuie verificat dacă toamna nu se pot face covoare din frunze. Ar scoate o grămadă de bani ecologiştii ăştia. Am uitat toate becurile deschise ieri seară. Apartamentul ăsta face reclamă Crăciunului încă din toamnă. Ce părere or avea ecologiştii despre sinucigaşi? Ei uită mereu apa deschisă. Îşi uită şi venele deschise. Cred că ne vor pune să avem grijă şi la asta. Sângele e 90% apă până la urmă. Cu toate astea, e o problemă majoră aici şi cred că ar interveni industria farmaceutică. Noile puteri ale lumii. Ei controlează de fapt totul. Nu băncile. O criză de medicamente ar distruge totul, nu o criză bancheră. Ar începe cu diabeticii care ş-aşa stau la coadă de dimineaţă până seara. A devenit o meserie cu normă întreagă să trăieşti. Desigur, ar termina şi cu mine. Nu aş mai avea de unde să cumpăr carbamazepină. Înghit trei pe zi. Înainte luam două deodată. Sunt mai bine aşa că iau mai puţin acum. Parcă m-aş lăsa de ţigări. Raţional. În fiecare zi una mai puţin.
Nu cred că s-a inventat încă scaunul care să mă ţină suficient în el, dar noroc cu calculatoarele. Sunt dependent. După ce mă trezesc îl deschid doar ca să-i aud ventilatorul ca pe-o muzică încorporată, ca pe-un motor diesel, ca pe melodia asta care mă înnebuneşte de ieri. Cântecul Nibelungilor. Mi-a venit în minte melodia chiar ieri şi câteva ore mai târziu l-au dat la televizor. O altă teorie după cea cu farmaciile şi băncile e că de fapt mass-media controlează lumea. Cum mi-au intrat ei în creier şi au ştiut că vreau asta? O întrebare la care nici nu vreau să aflu răspunsul. Mi-e teamă de maşinile alea de citit visele. Aş vrea ca visele mele să rămână secrete. Sau măcar să nu fie disecate de-un psihanalist care nu ştie nimic despre mine, dar îşi închipuie că ştie totul. M-a băgat deja într-un tip uman, o întreagă tipologie. Schizoid. Paranoic. Irascibil. Introvertit sau mai ştiu eu ce. Crede că ştie deja cum să mă repare. De parcă mintea mea chiar ar fi un motor diesel. Desenată ca în figura A, B şi C. Localizezi probelma şi apoi totul e gata.
Trauma mea e adânc îngropată în copilărie şi nu e vorba de nicio păpuşă căreia i-am sucit gâtul, rupt braţele şi apoi ascuns-o ca să nu plângă soră-mea, să ştiţi. E vorba că ai mei veneau acasă şi eu închideam brusc televizorul ,,La ce te uitai?” ,,La desene animate”, zic eu. Abia mai târziu au aflat că erau de fapt filme hardcore categoria grea. Aveam şase ani. Frate-meu şapte. Întreba ,,De ce o bate pe d-na aia?”. Nu are asta nicio legătură cu problemele mele, dar asta ţi-ar spune psihanalistul ăsta, mai ales, după ce desenezi un copac invers cu rădăcinile spre cer, sau foloseşti fragmente literare ca să te descrii. ,,Spune-mi despre căldură, primul lucru care îţi trece prin minte” ,,În deşert a nins, nu ştiam că e posibil asta¨. Scrie mereu pe o foaie câte ceva. Parcă scrie un roman despre mine. Hei şi eu scriu un roman despre mine. Nu-mi fura ideea. Înţelegi?
Din sufragerie se aude vocea mamei care îmi spune să mă grabesc ,,Hai, să nu întârziem”. Sunt aşa de emoţionaţi de parcă astăzi doctorul o să-mi dea un medicament care să-mi prelungească speranţa de viaţă. Într-un fel poate că aşa şi e. Dimineaţa fac totul mai încet. E cazul şi azi. Nu e gravitaţie în camera asta. Păşesc pe lună. Dar când mă schimb de costumul de astronaut o fac imediat. Sunt deja în camera de depresurizare.
M-am îmbrăcat însă prea repede de data asta. Normal că m-am îmbrăcat repede. Îmi şi dau seama de ce acum. Ar trebui să fiu dat în judecată de toate companiile de modă, nu numai de cele pe care le port acum. E un întreg atentat la tot sezonul ăsta de toamnă şi nu numai. Arăt ca un cuier. Dar eu nu mă îmbrac în toamna asta tristă. Şi nu în funcţie de cum vor ei. Dacă mă gândesc ceva mai mult îmi stă chiar bine. Cred că ar fi trebuit să-mi patentez moda Converşilor, cea cu un adidas de un fel şi celălalt de alt fel. Aş fi fost bogat. Cam orice îmi vine cum trebuie. Cel puţin în viziunea asta. Obsesia asta după simetrii trebuie zdrobită. Înţeleg că suntem simetrici, dar eu sunt asimetric mai ales dimineaţa. Aş putea la fel de bine să ies în pijamale pe stradă şi să mă simt excelent în pielea mea astăzi. Mai ales că în spital trebuie să te schimbi la loc în pijamale. Uniforma standard. Ca să se ştie care sunt bolnavii şi care doctorii, cine trebuie compătimit şi cine admirat şi mai ales cine ar putea fi contagios.
În cele din urmă iată-mă pe scaunul din spate al maşinii. Cum am ajuns aici, nu ştiu. Imediat o să mă trezesc într-un cărucior de bebeluş, obligat să mănânc tot felul de chestii care nu-mi plac. Ca tipul ăla care trebuia să mănânce o caracatiţă vie pentru că un chelner musculos i-a zis ,,Mănâncă acum. După ce moare devine otrăvitoare”. O să vomit, e clar. Întotdeauna am avut rău de maşină. Trebuia să stau pe scaunul din faţă. Cobor, vomit. E porţia de aseară. Bine că nu ai voie să mănânci nimic când faci analize. Data viitoare îmi vomit maţele.
Până la spital mirosul de vomă s-a mai dus. Suntem la poarta spitalului. Tata îi dă tipului ceva să ne lase să parcăm. Aveam totuşi programare. Nu mergem în rai. Nici acolo nu se dă mită. Cobor din maşină şi mă îndepărtez. Mă uit după ai mei. Zece Dacii albe aliniate. Habar n-am din care am ieşit. N-are niciun rost să încerc să aflu. Vor veni şi ei imediat.
Tata e deja la altă poartă, unde desface lanţul de pe partea cu Centrul de Excelenţă ca să ajungă mai repede. Mă strigă să vin. Din spate mama îmi spune ,,Hai, să nu întârziem”. La intrarea în spital alt portar. Nici închisoare de maximă securitate nu e. Zâmbesc cu subînţeles şi îmi spun ,,Nu aici, în partea cealaltă ţin nebunii! – Şi cred că unul din ei mi-a cerut o ţigară.” Mă uit spre locul acela, unde chiar ţin nebunii. Mă pot mândri că am fost vecin cu ei câteva luni, chiar dacă eu am fost în clădirea traumelor cerebrale, a anevrismelor, afaziilor şi a asistentelor urâte care ţipă mereu ,,De ce te-ai pişat pe tine?” Pentru numele lui Dumnezeu omul e paralizat.
,,Unde mergeţi?” se aude din nou portarul. Celălalt dinainte avea un câine. Era un drăgălaş şi chiar m-am apucat să-l mângâi. El a considerat că trebuie să mă muşte de deget. Nu era necesar. Nici nu ştiu de ce l-am mângâiat. De unde pornirea asta? Nu suport câinii de obicei. Asta pentru că mi-e frică de ei. Dar ăsta, avea exact vârsta la care la ţară era aruncat în gârlă într-un sac strâns bine la gât cu mai multe noduri. Lăbuş de la ţară, cu el mă jucam, până m-a muşcat când am vrut să-i iau o găleată cu mâncare sau apă, care îi stătea prinsă de gât şi mi se părea că îl încurca. Nemernica potaie, cum să creadă că aveam să-i fur mâncarea, eu îi aruncam mereu colţuri de pâine şi o grămadă de oase. Cum să interpretez? Că nu-i plăcea meniul şi data viitoare să-i dau şi nişte carne? S-a-nfruptat el numai bine din a mea. Carne de om. Aici se fac operaţii. Îmi vine să vomit din nou.
Dar n-o fac. A venit o d-nă dr. care să ne conducă la subsol, la minus unu. Nici cercurile din Infern nu sunt aici, operaţiile sunt sigure – neriscante e cred mult mai potrivit şi mai asigurator- dar şi nedureroase, făcute cu ajutorul razelor gamma-knife şi nu cu al bisturiului, cum se precizează mereu. Mama avea un mod mai plastic de a se exprima, folosea cuvântul topor. La auzul acestor explicaţii paterne capul meu se spărgea ca o buturugă deseori. Iar apoi mă gândeam „De ce nu drujbă?” În legătură cu locul ăsta ce e drept numai damnaţii vin aici. Dar căutând mântuirea. Numai damnaţii şi familiile lor. Poate îşi închipuiesc că vor împarţi durerea, dar nu e aşa. Nu e deloc aşa. Într-un fel e ca la naştere. Când idiotul ăla – el nu mai e tatăl atunci – îţi spune ,,Împinge, împinge” şi el nu face nimic, el nu împinge. Naşterea e la fel de dureroasă ca moartea uneori.
Ai mei aşteptau să vină cineva care să ne conducă la RMN. Întotdeauna mi-a plăcut asta la mama. Întotdeauna dădeAM examenul. Nu dădeaAM şi corijenţele. Dar încercarea asta era eroică aşa că era demn să ia şi ea parte într-un fel sau altul. Chiar dacă nu ei i se făcea RMN-ul, făceam RMN-ul. Totuşi e mai mult de atât, mult mai mult. După rezultat ea putea spune dacă trăim sau murim, pentru că ea chiar făcea totul cu mine. Dacă muream, sunt sigur că ar fi murit şi ea.
Aici a început totul înspre vindecare, în locul ăsta în care e atâta moarte în oamenii întinşi care suferă şi în care e şi atâta viaţă plutind deasupra lor, speranţă de viaţă că se vor face bine şi că moartea nu va mai fi în viaţa lor, deşi ea va rămâne întodeauna. Moartea şi viaţa vor învăţa să convieţuiască împreună. Nu va mai fi ca înainte când eram plini de viaţă, dar nu va mai fi nici ca înainte când eram goi de ea. Trebuie să te detaşezi un pic de tabla de şah ca să nu înnebuneşti mai ales când joci singur, trebuie să uiţi ce a gândit albul, ca să poţi muta cu negrul.
Aici m-am gândit şi dacă Georgianei o să-i pese dacă aş muri sau dacă mă fac bine. Şi deasupra erau ei, cărora le păsa infinit mai mult şi singurii care meritau gândurile mele. Mama care era gata să mă mai nască odată şi tata care a plâns când am deschis ochii, deşi nu plânsese la înmormântarea lui taică-su. Mama şi tata care au muncit pentru mine şi care acum s-au împrumutat la bancă datori să mai muncească odată pentru mine, când în ordinea vieţii venea rândul meu. N-aş fi vrut să mă gândesc la ea. Ziua asta n-avea nicio legătură cu ea. Dar totuşi avea. Ca atunci.
Priveam în jur. În minte îmi reveneau flash-back-uri. Oamenii de aici aveau şi ei măşti care sa le susţină capul ca să nu se mişte în timpul intervenţiei, dar mult mai simple decât cea pe care am avut-o eu. Am avut o mască exact ca în Războiul Stelelor din pricină că am capul oval şi nu rotund. Îmi plăcea asta, mă simţeam bine, mă făcea unic. Ţin minte că eram atât de cretin că aş fi vrut o poză. Mi-am amintit instantaneu de o istorioară anecdotică a unui coleg care ne povestea că la o înmormântare toată lumea se fotografia cu mortul. Când observ iar atracţia asta spre morbid, spre bolnavul vedetă pus în centrul atenţiei, îmi amintesc de când îmi descriam simptomele crizei studenţilor de la medicină. Eram aşa de mândru, eram unic. Şi era şi o studentă frumoasă, care m-a întrebat ce vârstă am şi mi s-a părut că flirta cu mine sau eu cu ea, ce mai conta. Eram atât de cretin că aş fi scos-o la o cafea şi i-aş fi povestit totul despre boala mea, despre cum e în comă, despre simptomele care mi-au scăpat la prima prezentare cu studenţii şi despre moarte. Aş fi scos-o la o cafea şi i-aş fi vorbit despre moarte. Şi poate că şi ea ar fi pus botul.
Mă uitam la chipurile oamenilor şi în jur. Nu mai era aglomerat ca atunci când aşteptau patru persoane operaţia. Şi nu era tot atâta suferinţă. Sau poate că era, tipul ăla are tumoare lichidă, dar e altfel când vezi totul din afară. E ca şi cum ai vedea războiul din Irak şi morţii războiului la televizor. Pe net am văzut totuşi o poză cutremurătoare odată, cu o mamă şi pântecele sfâşiat. Era însărcinată. Înăuntru i se vedea copilul care n-a apucat să se nască. Copiiilor trebuie să le pui muzică de la câteva luni. Le influenţează creşterea. O aud. Probabil pentru el a fost ca şi cum ar fi ascultat războiul la radio. Sau poate că ştia dintotdeauna ce se va întâmpla şi a încercat să se nască mai devreme. Era singura lui şansă.
Mi s-a spus că după o vreme nu o să mai simt durerea şuruburilor din cap. Le-am simţit mereu. ,,M-au minţit nenorociţii. Puteau să fie sinceri, doar e durerea mea, nu a lor.” Mi se părea că cineva mi-a bătut cuie în cap. Nici anestezia aia nu m-a ajutat cu nimic, deşi aveam impresia mereu că leşin de la ea. Crucificarea de bună voie. Mântuirea damnaţilor. Eram un păcătos clasa întâi şi eu mă gândeam la cât timp a simţit cuiele Iisus. În braţe, în picioare. Probabil că până în ultimul moment al vieţii sale omeneşti. Nu a trucat nimic. Şi nici n-avea vreun fel de anestezie. Oricum dând la o parte eretismul era şi un pic exagerată asemănarea mea. Mai bine rămânem la Războiul stelelor şi masca mea. De unde iubirea asta pentru suferinţă? Suferinţă pentru artă. Aveam o altă impresie despre anestezii ca şi despre somnifere. Asistenta vorbea cu mama despre mine crezând că dorm. La un moment dat am cerut puţină apă. ,,Nu doarme?” Dimineaţă îmi înmuguriseră două corniţe în locul şuruburilor. Erau acoperite însă cu plasturi.