O dilemă actuală

de Daniela Boltres [Rostock]

Din cînd în cînd cutia mea poştală e cît pe ce să explodeze: un braţ de „Dileme vechi” înghesuite mai întîi într-un plic maro de mărimea aproximativă de – uite, că încă nu m-am înduplecat să fiu mai exactă – deci de vreo 20 pe 30 de centrimetri, sau puţin mai mult. În orice caz e prea strîmt plicul pentru realitatea captivantă din România cotidiană supusă unui interogatoriu aievea vechi sau chiar clasic: cel al onestităţii, cred că se spune.
Relaţia mea personală cu „Dilema veche” a început cu o altă relaţie foarte veche foarte personală, care stă şi la baza acestor „mesaje” de la periferia din Estul Europei, ştampila pe timbre fiind de Iaşi, revistele proptite într-un plic, din start în stare de decădere. De fiecare dată cînd ajung „Dilemele”, între timp vechi de vreo 2 luni, la mine, la periferia din Nordul Europei la Rostock, ele sunt salvate de degradarea iremediabilă de către „Deutsche Post AG”; un funcţionar probabil, sau o funcţionară, germană probabil, (aceasta incertitudine mă linişteşte), le-a întins paginile şi apoi, îmi place să cred în tandreţea gestului profesional, le-a aşezat şi asigurat într-un fel de plic din plastic foarte rezistent, dar totodată şi moale, exact pe măsura revistelor.
Cîteodată poştaşul îmi înmînează plicul chiar mie personal cu o anume aluzie de reproş privitor la starea plicului original. Cum însă timbrele sunt de fiecare dată foarte pitoreşti, adeseori şi multe, de pildă vreo douăzeci de oale de lut luminoase minuscule, sau să zicem de douăsprezece ori cocoşul mîndru românesc de munte, sau multe alte vieţuitoare umane si inumane care se perindă în România, trecem uşor peste faza de crispare, o vorbă se leagă de alta şi ajungem în cele din urmă la frumuseţile ţării, care atunci cînd poştaşul a cunoscut-o, mai îmi era încă patrie. Ajungem desigur şi la dictatorul înspăimîntător, dar reminescenţele calde reînvie o Transilvanie caldă cu oameni calzi, cu inevitabilele oi şi căruţe şi cîmpuri în miniatură, cu vorbe prieteneşti, chiar în limba germană, ale saşilor ordonaţi în Transilvania lor curată.
Vreau să mă supăr, un impuls de dreptate mă străpunge, mă surprind povestind de multele naţiuni de pe teritoriul actual al României, chiar din familia mea, evident fără sentimente de revizionism; nu mi le pot permite faţă cu originea austro-ungară, apoi moldovo-poloneză, poate rromă, sau evreiască, în orice caz săsească; ce războaie pe cît de verbale pe atît de virtuale am trăit eu în sînul familiei pe tema asta, nu-i indic poştasului amabil. Apoi, surprind scînteia de nerăbdare din privirea poştaşului, şi mă arunc curajoasă peste Carpaţii Orientali în smog-ul de la Bacău, în vinul şi mocirla de la Panciu-Neicu, în Bahluiul Ieşean şi îi prezint o apologie a periferiei culturale şi a naţiunii moldovene că se opreşte briza Mării Baltice pentru un moment comemorativ, dar şi mai rapid îi tai vorba sărmanului poştaş de-acum german occidental ca şi mine, el: fost turist RDG-ist romantic-călător şi visător la stele ca şi mine în anii ’80, cînd încercam să le desluşesc şi eu printre gazele portocalii şi verzui de la Colorum-ul atotprezent în Coldea, cînd încercam să citesc semnele de pe cerul copilăriei mele.
După cîteva săptămîni, cînd sună din nou cineva la uşă, cu smocul de „Dileme vechi” şterpelite în braţe, strînse grijuliu într-un plastic moale, dar rezistent şi exact pe măsura revistelor, răsuflu uşurată: avem o poştăriţă nouă, se pare femeie la locul ei, nu spune nimic, nu schiţează nici un gînd ostil. Pur şi simplu îmi predă, ceea ce avea să-mi fie pentru următoarele două luni lectura obligatorie de dimineaţă, după lectura cotidianului german. Un ciudat contratimp, mi se pare deodată, de relatarea despre viaţa românească nu mă pot distanţa deloc, citesc cu stupidă bucurie pe versoul plicului: „poşta română” şi „oală de lut, Cucuteni”. Mai reuşesc chiar să număr timbrele, retrăgîndu-mă spre interiorul apartamentului salutînd doar din cap, dar dintr-o dată mi se dă să aflu că familia poştăriţei şi-a petrecut vacanţele RDG-iste pe malul Mării Negre. Că din piaţa Mangalia cumpărau adeseori de la un tătar înspăimîntător de mustăcios şi serios pentru fetiţa de 8 ani cele mai dulci caise şi piersici periferice posibile. La modul cel mai complice brava femeie mă pune la curent cu planurile ei pentru la anu: şi-a propus să viziteze în sfîrşit şi Transilvania, c-auzit că e cu totul altfel acolo, mai la locul lui totul, mai organizată treaba; aşa se povestea deja şi pe-atunci. Părinţii ei cunoscuseră pe plajă nişte ardeleni cu care puteau vorbi printre valuri ceva mai pe şleau, chiar germană, cu toate că le suna destul de învechită, dar, cum s-ar spune, foarte elevată.
Între timp am răcit de atătea băi în Bahlui şi m-am întoxicat de necazurile Băcăoane, parcă nici vinul de Panciu nu mai e ce-a fost. Parcă în Germania se exportă doar vinul dulce, ce nu prea se potriveşte cu informaţiile la rece pe care le vrea poştăriţa mea visătoare pentru peregrinajul ei din periferia nordică înspre centrul Europei.