Scriitorimea română faţă cu Oana Zăvoranu

de Radu Părpăuţă

   Thomas Morus stabileşte în Utopia sa patru trebuinţe fundamentale ale omului: foamea, dorinţele sexuale, urinarea şi defecarea. Varlaam Şalamov, scriitor poate la fel de mare ca Soljeniţân, dar mai puţin cunoscut la noi şi aiurea, analizează, ca medic şi puşcăriaş de Gulag, aceste trebuinţe în condiţiile extreme ale spaţiului concentraţionar. Dorinţa sexuală este prima care dispare la deţinuţii Kolâmei (abstinenţa asceţilor de toate felurile demonstrează şi ea acest lucru; aşadar, domnul Freud ar putea să-şi facă bagajele cu teoriile lui bazate pe visele cucoanelor irascibile!?). În lipsa hranei, urinarea şi defecaţia ajung să fie nevoi tot mai rare în lagăr. Doar foamea persistă şi te poate duce până la canibalism. Dar, spune Şalamov, oricât de avare ar fi aceste nevoi, nimic nu se compară cu a cincea nevoie fundamentală: poezia. Ea are o funcţie mântuitoare, aduce o necesară rază de umanitate în spaţiul vid în care homo homini lupus est.

   Ei, bine, scriitorul român de azi nu renunţă cu nici un chip la trebuinţele fundamentale pomenite, ba putem zice că le are pe toate cu prisosinţă. Mai mult, mai are o astfel de nevoie (basic necessity pre limba lui Morus şi la modă): RECLAMA. Autorul de azi nu poate trăi fără ea, îşi sparge capul, se dă de ceasul morţii, de-a dura, de-a curu-n cap pentru ea, se strofoacă, se face luntre şi punte pentru un strop de reclamă. Scriitorul român, care se respectă, se gândeşte non-stop (şi, de preferinţă, la „non-stop”-ul cel mai apropiat de domiciliu) cum să ajungă faimos.

   Pentru aceasta trebuie mai întâi să aibă o biografie pe măsură. Astăzi se vinde anormalul, ţi-o spune orice editor. Să fii, de pildă, o ţâră nebun ca Velimir Hlebnikov (nu mai zic de Eminescu – iar se va forma o coaliţie foliculinică împotriva mea!) ori ca atâţia alţii sau măcar diliu ca Marin Mincu. Sau să te dai nebun şi să te invite Mihaela Tatu sau Zăvoranca la emisiunile lor sau Oreste la Codul smintiţilor. Sau să fii homosexual, transsexual, pedofil, cum se lăuda Dostoievski pe la amici, supersexos… în fine, chestii de astea. Sau măcar să fii un Barbă Albastră, un monstru de cruzime conjugală, ori să violezi şi eviscerezi babe. Astea se vând. Sau barem să ai vreo 5-6 neveste, plus amantele, să te dai în stambă în paginile ziarelor de scandal, să scrii jurnale „intime” , atingând categoria estetică a „porcosului” sau măcar frecând excitant… menta ca în De ce iubim femeile. Sau să fii un mare beţivan ori revoluţionar, să te caftească o leacă la Securitate, de să-ţi meargă buhul, să intri în nomenclatorul Busuiocilor alături de Simirad Balzacul de pe Bahluviu, să fii un revoltat cu socoteală, să amesteci injuria subţire cu lauda şi să cazi mereu ca pisica în picioare.

   Fiecare caută, care cum poate şi cât îl duce mintea, să se facă remarcat. Alina Mungiu, de exemplu, a dat cu barda-n Dumnezeu şi a ajuns celebră cu o piesişoară de doi lei. Acuma nu-i mai ajungi cu prăjina la nas şi, vorba cuiva, nu mai discută decât cu persoane de la Patapievici în sus. Alta, i-am uitat numele, a fost celebră juma de lună fără zile lucrătoare cu un roman uşurel – Băgău, care dovedeşte că nu poate să dea la o parte penisul din calea propriei opere. Mai şmecher, Mircea Dinescu  face nişte emisiuni tv cu un alt fost scriitor, Stelian Tănase, în care vorbesc ca de la borfaş la borfaş. Băieţii de băieţi au ce învăţa de la ei. Cică aşa trebuie să faci educaţie azi: nu mai tragi loaza înspre starea de humanoid, ci te cobori tu la nivelul dobitocului.

   Dacă nu are o biografie mai acătării, scriitorul român şi-o fabrică. Totul e să epatezi, să şochezi, să-l apuci de guler pe cititor şi să spui ca Adrian Păunescu: „Da, sunt un porc”. Scriitorii mai tineri nu scapă trenul ăsta. Iată, un poeţel de pe Dâmboviţa, Adrian Şchiop, a frecat menta vreo trei luni pe un şantier în străinătate şi şi-a „tras” o biografie de uvrier a la Panait Istrati. Pe lângă asta, ca rebel ce e, Şchiop(ul) declară că îi place să danseze pe melodii de manea. Îi mai plac, fireşte, drogurile. Să fii drogat, să vorbeşti despre „iarbă” , ca şi cum ai anunţa cotele apelor Dunării, e la modă. S-a constatat că avem o mare lipsă în literatura română: nu avem o literatură propriu-zisă a extazului artificial. Vai, nu avem drogaţi, unde ni sunt narcomanii? Au venit însă, slavă Domnului, noii prooroci ai crizelor narcotice: Al. Vakulovski, Dragoş Bucurenci, Stoian G. Bogdan. Punând la bătaie distileria sofisticată a minţii lor au norocit literatura aborigenă cu nişte opere cam şese despre droguri şi drogaţi. Şi încă aceştia au ceva talent, se vede, le lipseşte orientarea. Dar ce te faci cu puzderia de veleitari ale căror opere sună cool, dar nu spun nimic!

   Sărmanul idealist Şalamov! El vorbea de scânteioara de dumnezeire a poeziei, de dispariţia dorinţelor sexuale… A, nu, literatul român e mort după sex , sex şi iar sex. Exerciţiile autoerotice de puberi, ceva în genul „uite ce mare o am, când mi-o frec”, sunt la mare căutare. Totul făcut cu un scop „fumat” de mult de alţi scriitori de pe alte meleaguri: epater le bourgeois! Elena Vlădăreanu, bunăoară, descrie dezabuzată cum îşi schimbă chiloţii după o partidă de… să-i zic amor. Cornel Ghica îşi imaginează raiul ca un loc unde poţi să faci sex în draci şi „unde te poţi scărpina în cur/ fără să-ţi pută mâna” (rog să mă ierte cititorul mai sfiicios, dar aşa scrie autorul în cauză). Asta e! Totu-i să scuipi împotriva vântului, ca să caşte gura „canalia de uliţi”, vorba lui Eminescu, la tine. Că astfel literatura ajunge la nivelul Vacanţei Mari, nu contează. Că eshibarea viciilor tinde să devină o virtute, nu interesează pe nimeni.

   Când se trezeşte în lumina cenuşie a propriei persoane nedrogate şi dincolo de anxietăţile sale falice, autorul român vede realitatea în negru. Având o imagine supraevaluată a propriului grad de înţelegere a realităţii, acesta e negru în cerul gurii şi porneşte cu elanuri de muscă la arat să tune şi fulgere împotriva României şi românilor. Dar, să vedeţi chestia dracului, urând realitatea, literatul român o şi caută cu ardoare. Mai precis, caută, asemeni câinelui care îşi linge vomitura, succesul. El se vrea heideggerian, dar şi becalizant, se vrea vândut, dar să nu fie comercial, se vrea subtil ca Proust, dar şi popular ca Adi de la Vâlcea, se doreşte un  Condillac, dar şi cu „cadillac”. E elitist până la Dumnezeu, dar şi ahtiat de plebeianism de Ferentari, făcând zâmbre după  succesul lui Coelho. Îi plac Ţuţea şi urcuşurile spiritului, dar şi cei procreaţi pentru alocaţie, eliberaţi de îndoielile inteligenţei.  Vrea să intre cât mai repede cu putinţă în manuale, pe „sticlă”, în cotidiene. A-l prezenta Horia Brenciu printre hăhăieli  înseamnă o bucurie mai mare ca a-l lăuda Urian sau Cristea-Enache. A-i apărea poza în Libertatea sau a fi „gugălit” copios e mai mult decât o binecuvântare a lui Nicolae Manolescu. Iar dacă îl recomandă Oana Zăvoranu, este cu adevărat fericit. Asta înseamnă notorietate, faimă, afişări pe Google… Să fii acolo, sus, între Cosmina Păsărin şi Gina Pistol, între Cătălin Botezatu şi Esca…Ce şi-ar putea dori mai mult?