Comoara

de Cosmin Dragoste

Uneori, îmi plăcea când mă duceau părinţii vara la ţară. Uneori. Fraţii mei rămâneau în Bucureşti, protestele mele nu erau de folos, când vei mai creşte, vei rămâne şi tu în oraş, în vacanţe. Se mai întâmpla să şi rămân în capitală, când bunica era la pat, iar bunicul nu făcea faţă cu treaba prin gospodărie. În acel an, eram puţini băieţi din oraş veniţi în vacanţă la ţară. Muream toţi de plictiseală, minge de fotbal nu adusese nimeni, iar în singurul magazin din sat nu găseai decât nişte oale prăfuite, pe care nu le cumpăra nimeni, gumă de mestecat românească, mai proastă ca făina, nişte pacheţele galbene, cu un Mickey Mouse spălăcit pe ele, plase de un leu, cuvântările Tovarăşului, nişte vinete semiputrezite şi şampon Urzica. De mingi de fotbal nici nu auzise vânzătoarea cea grasă, al cărei miros de transpiraţie umplea nu numai magazinul, ci şi întreaga zonă din faţa lui. Când răspundea într-o doară la întrebări, te lovea în nări un damf scârbos de varză şi usturoi. Câteva zile am reuşit să ne descurcăm cumva, Bebiţă ne-a povestit ultimele filme cu Tscichi Tschan, Rambu şi Tschanc Nori. Apoi aşteptam să treacă ziua, să vină cumva noaptea, să dormim şi să uităm că ne plictisim.

Victor era cu câţiva ani mai mare decât noi. El era citit şi ştia multe lucruri, care, uneori, ne lăsau cu gura căscată. Ne-a văzut cum scobeam pământul într-o zi cu nişte beţe, băi, băieţi, staţi că am o idee genială, nu trebuie să săpaţi de-a-mpulea, haideţi, mai bine, să căutăm comoara Nibelungilor, gurile noastre căscate priveau la Victor, închideţi ciocurile că vă intră soarele-n ele, vă alunecă pe gât în jos şi vă arde ficaţii, nu ştiam niciodată când Victor glumea sau vorbea serios, dar gurile s-au închis instantaneu. Cine-s Libenungii ăştia, întrebarea timidă a lui Costi izbucni în aerul plin de praf, Victor se aşează pe pământ şi începe iar să facă pe deşteptul, şi gurile noastre iar se cască, inelul, sceptrul, aur, totul pe fundul Rinului, săpăm de aici un tunel şi ajungem sub Rin, apoi luăm comoara, nu spunem nimănui nimic, săpăm de aici, confirmă şi şeful de lucrări, Alois e în culmea fericirii, ăsta da proiect, nu-i aşa uşor să câştigi tocmai tu, din România, licitaţia pentru un nou tronson de metrou în Stockholm, zâmbetul din colţul buzelor e satisfacţia muncii făcute corect, înseamnă că n-am stat chiar degeaba în toţi anii ăştia.

Înainte de toate, trebuie să ne dotăm, băieţi, nu merge să zgâriem pământul cu nişte beţişoare, ne trebuie ustensile, cuvântul ieşea tacticos din gura lui Victor, se vedea cum se bucura mereu când scotea câte o vorbă de asta pe care noi, cei mai mici ca el, nu o ştiam, o lăsa uşor să alunece pe limbă, o învârtea cu nesaţ în gură, abia apoi o trimitea în eter, altă expresie de-a lui. Sebi a adus din casă, de la soră-sa mai mică, lopăţele de jucărie, Victor zâmbea dispreţuitor, măi, cu ăştia nu facem nici măcar găuri pentru arpagic, dar hai, mă rog, treacă de la mine, să ne apucăm de treabă, tovarăşi, ne creştea inima-n piept că ne spune aşa, ne simţeam mari şi importanţi, oameni pe care-i bagi în seamă, oameni cu responsabilităţi, nişte adevăraţi tovarăşi. O jumătate de zi am săpat fără să scoatem un cuvânt, eram extrem de concentraţi la ceea ce făceam, abia la prânz, când am fost chemaţi la masă, am observat că nu ne mai putem ridica, picioarele ne amorţiseră, gâturile se înţepeniseră şi braţele ne ardeau.

În metrou ai cele mai ciudate clipe din viaţa ta, privirea care nu ştie unde să se agaţe, sute de oameni faţă în faţă şi privind concentrat în lături, geamul negru în care-ţi vezi reflectat propriul chip, te uiţi la tine cum te-au uita la altul, sunt clipe în care nici nu te recunoşti, scurtele momente din staţii, când ochiul încă se mai poate spăla cu lumină, cu trupuri ce se înghesuie haotic şi impersonal spre burţile căscate ale chitului cu ochi fosforescenţi şi iarăşi priviri atârnate de tavan, fixate-n podea sau în negrul geamului.

Până pe seară, săpasem o bună bucată. Trecuserăm de stratul acela de pământ uscat, prăfos, ajunsesem la un pământ moale, roşiatic, umed, care mirosea frumos, pute a Cavit, a zis Bebiţă, ce-ai, băi, nu ţi-e bine, am sărit noi, mi-e scârbă de Cavit, a continuat el, trebuie să iau câte 3 pe zi şi tataie mi le-ndeasă pe gât şi mie-mi vine să vomit, şi eu iau Cavit, a zis Florin, dar numai la oraş, în Slobozia, aici ar trebui să mi le dea mamare, dar săraca e aproape oarbă şi nu vede că nu le iau, le ascund în buzunar şi le arunc în fântâna lui nea Gicu Cotoi, Alois lua şi el Cavit, dar îi era ruşine să recunoască, voia să fie independent, ca Victor, care pufnise şi spusese măi, ce copii mai sunteţi, luaţi vitamine să creşteţi mari, eu ling câte o berică, fur de la tata şi o beau cu camarazii în spatele blocului, taică-su lucra la fabrica de bere, în casa lor din Drumul Taberei erau navete întregi cu sticle pline şi goale, nimeni nu le ţinea socoteala, tatăl lui Victor venea seara târziu acasă, beat mort şi adormea instantaneu pe canapeaua din bucătărie, maică-sa era mai mereu pe la vecine, pe la vecini, răbufnea ta’-su, curvă nenorocită, m-a făcut de râs în tot cartierul şi-n tot satul, acestea erau ultimele cuvinte din fiecare seară, după care adormea, luam Cavit fiindcă îmi aducea mama. Tablete întregi. Lacrimi în ochi. Nu. Nu. Te rog. Mama impasibilă. Habar n-ai câte trebuie să îndur pentru a face rost de ele, crezi că se găsesc pe toate drumurile, ia-le acum, până nu mă supăr, lasă-l, femeie, nu-l mai îndopa atât că ajunge ca ăla mic al lui văru-meu Paul, ce dracu, la 10 ani are 90 de kile, tu să taci, ăl mic al lui Paul a luat glucoză, Alois ia Cavit şi cu asta am încheiat discuţia. Gustul de pe limbă se simte în tot corpul. Mâinile îi miros a Cavit. Maţele put a Cavit. Toată camera e un Cavit imens. Şi visele tot culori şi miros de Cavit au. M-am speriat teribil când am văzut întâmplător, în vitrina unei farmacii, coborâsem să iau nişte aspirină pentru nevastă-mea, iar a răcit, cred că răceala şi guturaiul sunt modul ei de a trăi, una-două răceşte, dar unde ai răcit, draga mea, pe drumul din mall în mall, nu-i cazul să fii ironic, adu-mi ce ţi-am cerut şi nişte picături de pus în nas şi să-mi faci o frecţie în seara asta, altceva nu vrei să-ţi mai fac, n-are rost să te rog, nici nu mai ştiu ce-i aia de când umblii cu curvele tale şi pe mine mă neglijezi ostentativ, iar începem, nu te-ai lămurit, iar începem, nu m-am lămurit, am văzut în vitrina farmaciei, printre tot felul de pacheţele şi flaconaşe nostime, care de care mai colorate şi care promit că te rezolvă instantaneu de orice boală trecută, prezentă şi viitoare, am văzut că era acolo, Cavitul trona printre mulţimea de culori, era şi el ca un curcubeau acum, bieţii copii, nici acum nu scapă de scârboşenia asta. Am simţit gust de Cavit pe limbă. M-am îndepărtat în fugă de farmacie, nu am avut curajul să intru. Până la maşină, am alergat tot mai repede. Aveam impresia că acest nou Cavit e pe urmele mele. Am alunecat. Pe o tabletă de Cavit, pe o piatră. Nu ştiu.

[Cosmin Dragoste ©2010 Andrei Voica]

După două zile, groapa era atât de adâncă, încât cel mai pitic dintre noi, Florin, se putea băga în ea. Mai adânc, a spus Victor. Cât de adânc, până intru eu în ea cu totul, a zis vlăjganul. După trei zile, puteam intra şi eu în ea şi nu mă vedeam dinăuntru, Victor intra până la brâu. După fix o săptămână, a coborât Victor în ea şi s-a declarat mulţumit, e bine, tovarăşi, de acum nu mai forăm, iarăşi unul dintre cuvintele lui care-l făceau să apară ca un semizeu printre noi, nu mai forăm în adâncime, mergem înainte, să atingem Rinul, dar acum, tovarăşi, putem lua o mică pauză, pe bicicletă venea Costache, brigadierul de la CAP, băi, ce dracu’ faceţi pe pământul CAP-ului, nenea, a îndrăznit Alois, ăsta nu-i al CAP-ului, dar al cui e, mă, al nimănui, băi, copile, nu există, măi, al nimănui, totul e al statului. Şi-a aruncat bicicleta-n şanţ (vai, ce splendidă imagine comună şi oarecum kitsch am reuşit să produc!), şi-a ridicat pantalonii, s-a aşezat în fund, lângă noi. A scos o ţigară mototolită, a îndreptat-o cât de cât, a aprins-o, măi, voi vreţi să furaţi de la CAP, măi, nene, a sărit iarăşi Alois, dar aici nu e cultivat nimic, e ţărână goală, lasă că vă ştiu eu pe voi, toţi sunteţi la fel, nu sunteţi buni decât de furat, inelele de fum urcau în aerul fierbinte de vară, uite, aici, şi acolo, şi acolo până acolo şi dincolo de pădurice, mâna lui se mişca precum o elice, a avut boierul pământuri, mama lui de boier, tata era vizitiu la el, 16 şarete avea nemernicul ăla, îi aduceau oaspeţii de la gară când făcea baluri, eu eram mic pe atunci, aşa, ca voi, când am făcut 18 ani n-am vrut să intru slugă la boier, al dracu’ boieru’ ăsta, i-a pupat în cur pe nemţi când au intrat în sat, i-a cazat în căsoaiele lui pe ofiţeri, ce mai cânta muzica la ei, s-a dat bine pe lângă ei, i-a dus la casa lui Solomon, cârciumarul, le-a arătat unde stă, trei zile a atârnat bietul Solomon în ştreang, în mijlocul satului, puţea până-n vale a hoit, era vară, ca acum, când au intrat ruşii, mama lui de boier, a venit la noi şi a zis copiii mei, ştiţi că eu v-am iubit mereu şi am ţinut cu voi, cică a fugit pe undeva prin Argentina, unde-o fi şi aia, că, de-aş şti, chiar şi acum, la bătrâneţe, m-aş duce pe jos pân’ acolo să-i strâng de gât pe urmaşii lui, eu i-am luat toţi caii, 30 de cai a avut, apoi am fost primul care s-a băgat la CAP şi am dat jumătate din cai acolo, jumate i-am păstrat, de atunci tot brigadier sunt, futu-i mama lui de boier, chiştocul era frecat cu ură de talpa sandalei lui Costache, rămăşiţa de ţigară era acum, pentru el, însuşi boierul. Şi-a scuturat de praf turul pantalonilor, a ridicat bicicleta, hai, acasă la voi, terminaţi, măi, cu prostiile, că daţi de dracu’.

Acum săpau drept. Tot înainte, tovarăşi, îi încuraja Victor, care punea şi el serios osul la treabă. În seara următoare, a venit primarul, beat, ca de obicei, urlând din depărtare, mama voastră de golani, acasă imediat că pun Miliţia pe voi, vă arăt eu vouă, tu al cui eşti, mă, dar tu, şi tu al cui eşti, păi voi faceţi ce vreţi în satul meu, mă, ce-i asta, aici nu avem autoritate, vă arăt eu vouă cine-i autoritatea în satul meu. A plecat înjurând. Noi ne-am văzut de treabă şi-n zilele următoare. Duminică au venit ai mei. Să mai încarce sacoşele pentru acasă. După masa de prânz, mama a spus de ce-mi faci tu mie mereu probleme, cred că aveam cea mai nevinovată faţă posibilă, te rog să termini cu prostiile, bagă-ţi minţile-n cap că, de nu, ştiu eu cum să ţi le bag, pai se poate aşa ceva, să mă cheme secretarul de partid de la fabrică şi să-mi spună că a sunat primarul din sat, tu nu ai habar, Alois, că treaba poate deveni gravă, dacă primarul vă acuză de ceva, ai încurcat-o şi noi pe lângă tine. Şcoala de corecţie. Nu ne mai vezi niciodată. Eu. Tac-tu. În puşcărie. Rămâneţi pe drumuri. Lacrimile curgeau pe obrajii ei. Şi pe cei ai lui Alois.

Uneori, privirile bărbaţilor se împlântă adânc în câte un decolteu. Ca la sârboaica asta. Zeci de ochi îi mişună prin decolteu, îi desfac sutienul, o mângâie. Dacă te uiţi în ochii bărbaţilor, o vezi pe frumoasa sârboiacă tăvălită prin paturi, prin toalete publice, pe ziduri, mese de bucătărie, o vezi contorsionată în cele mai ciudate poziţii, la staţia următoare de metrou coboară şi ochii alunecă după ea, zeci de viermi ce-i pipăie trupul care se depărtează.

Săptămâna următoare a venit preotul Rădulescu, popa Radu, cum îi ziceau toate babele din sat, mergea cum merge el mereu, şchiopătând, l-am întrebat anul trecut de ce şchioapătă, îl doare ceva, e bolnav, nu, fiule, dar aşa fac eu că am rămas din tinereţe aşa, să nu mă ia la muncă, m-am dat olog şi tot beteag mă prefac a fi şi azi, deşi nici dracu’, pfui, Doamne iartă-mă şi păzeşte-mă, nu mai ia un moş ca mine la muncă, am făcut pe ologul aşa de bine la comisie, că li s-a făcut tare milă de mine, nici nu m-au mai trimis la doctor, am primit pe loc certificatul inapt şi am fugit să mă înscriu la şcoala de popi, eee, a fost bine şi aşa, mai greu în ziua de azi cu popia, dar merge, oamenii sunt săraci, ei ar da, însă n-au de unde, da’ mai scot ei câte un vinişor bun, se mai află prin curte câte o găinuşă, o plăsuţă cu pere. Şi-a suflecat sutana şi ne-a chemat la el, l-am ajutat toţi să se aşeze, greu cu bătrâneţile, copiii mei, aşa e bine, să vă dea Dumnezeu sănătate, ce faceţi voi aici, că a început să vorbească lumea-n sat, ia spuneţi voi lu’ taica popa ce vreţi voi să găsiţi sau să ascundeţi, că eu nu spun nimănui. Dar noi n-am spus nimic. Au urmat ameninţările la adresa copiilor, toate cu tentă teologică. Minciuna e păcat. Hoţii şi mincinoşii ard de vii în focul iadului spurcat. Orice groapă făcută fără binecuvântare e o lucrare a diavolului. A plecat şi el.

În fiecare seară, la început răzleţ, apoi în grupuri, au început să vină oamenii din sat să vadă ce şi cum facem noi acolo. Noi nu ziceam nimic şi săpam mai departe, Rinul nu trebuie să fie aşa departe, spunea Victor, deja simt miros de apă, haideţi, tovarăşi, mult nu mai are cum să dureze, curioşii erau tot mai mulţi, îşi făcuseră obicei să vină seara, după lucru, să stea de vorbă lângă noi, fiecare îşi dădea cu părerea la ce facem noi acolo, îşi aduceau vin şi ţuică de acasă, femeile croşetau, iar noi săpam. Dar a venit odată şeful de post, Bâldea, cu cei doi miliţieni din sat, aveau o ruletă şi nişte sfori, ne-au scos din groapă, au încercuit zona, au măsurat şi şeful a zis se suspendă orice activitate, să spuneţi bunicilor voştri să mă caute mâine şi, dacă-s oameni cu scaun la cap, rezolvăm treaba, dacă nu, vă arăt eu vouă, activitate subversivă contra statului, n-am înţeles ce-i aia, nici Victor n-a priceput prea bine, se vedea pe figura lui, chiar dacă încerca să pară că ştie despre ce-i vorba, săpaţi tunele să treceţi dincolo, credeţi că noi nu ştim, şi voi ce staţi şi vă zgâiţi la ăştia, acasă, toată lumea, dă-le, mă, pace, a zis nea Vasile, sunt copii, Bâldea a plecat, noi plângeam, nea Gicu a zis, mă, ăştia or săpa să afle aur, să ştiţi voi, uite, fratele lu’ bunicu-meu a plecat în America, era tânăr, să sape după aur, a trimis nişte scrisori acasă, le am şi acu’, dar le ţin pitite să nu le vadă ăştia, zicea că a găsit nişte aur pe acolo, că l-a depus la o bancă, apoi a venit o scrisoare oficială, a tradus-o un notar din Bucureşti, cică fratele lu’ ăl bătrân murise pe acolo, dar aurul rămăsese la bancă era al băncii acum, păi şi la naiba ne-au mai trimis scrisoarea aia, ehehe, nea Gicule, râdea nea Florea, ce te făceai tu acum cu atâta aur pe cap, uite că mă făceam, acu’ stăteam bine mersi şi mă durea-n cur de munca la CAP, fumam trabuce şi mă uitam la voi cum vă spetiţi ca proştii, asta făceam.

În perioada următoare, foarte mulţi bărbaţi din sat veneau noaptea cu lopeţi şi cazmale şi săpau la groapa noastră, noi nu făceam decât să ne uităm. Continuau groapa, sau săpau aiurea, pe lângă ea. În două săptămâni, tot satul, femei şi bărbaţi, săpa noapte de noapte. Babele prin sat începuseră să spună că se aud voci din groapă, sau se văd luminiţe la primul cântat al cocoşilor. Primarul a venit cu o comisie cu nişte domni cu ochelari de soare, nişte foi în mână. Era şi şeful de post cu ei şi i-au luat pe câţiva dintre cei care săpau noaptea. I-au ţinut la arest câteva zile, babele spuneau că i-au bătut rău, lumea s-a agitat şi mai că era să ia pe sus casa primarului şi a şefului de post. I-au eliberat pe cei arestaţi, dar s-a interzis cu desăvârşire săpatul. Primarul a strâns toţi oamenii şi a zis dacă tot v-aţi apucat de o treabă, haideţi să facem ceva util, uite că azi nu e beat deloc, dacă tot aţi umplut pământul de gropi, hadeţi să facem un sistem de irigaţii, am deja toate aprobările necesare, mai săpăm cam 3 kilometri şi ducem apa direct în câmp, dar s-a băgat popa peste el şi a spus că are şi el aprobări luate şi să facem un nou cimitir aici, că ăla vechi e cam mic, primarul s-a încruntat şi a urlat la preot, vezi să nu ajungi tu primul client al noului cimitir, poate vrei să-l pun pe Boldea să discute cu tine şi atunci să ne spui tu cum ai fugit toată viaţa de muncă, cum nu dai cota parte de produse şi ce faci tu în fiecare joi seara la Măriuţa lu’ Ciutan, când pleacă bărba-su-n traseu cu camionul, popa nici nu se mai vedea în sutana lui ponosită şi plină de praf, mormăia ceva, iar aprobările pe care le fluturase înainte s-au făcut nevăzute într-un buzunar. Dar a doua zi a venit un autobuz de la Bucureşti. Un arheolog în vârstă i-a arătat primarului nişte hârtii şi a spus că, prin decizie, lotul cu săpături devine, din acea clipă, sit arheologic. Băieţii şi fetele din autobuz sunt studenţi la Istorie. Daci. Oseminte. Strămoşi. Poporul român. Atestare. Vechimea lui. Practică de vară pe şantier arheologic. Primarul a urlat cât a urlat şi a plecat la cârciumă înjurând pe Dumnezeu, birourile din Bucureşti, organizaţia de bază, intelectualii, recolta proastă de porumb din anul trecut şi, în general, orice piatră şi lemn de care se împiedica pe drum.

Câţi kilometri de tunel în trei luni, Alois nu înţelese bine ceea ce spusese inginerul, da, e foarte bine, e chiar excelent, păcat că acum a trebuit să întrerupem din cauza vestigiilor de care am dat, nu-i nimic, facem rută ocolitoare, nu, nu ne jucăm cu autorităţile suedeze, oricum, dacă deviem, primim bani mai mulţi, asta e sigur.

Primarul nu a mai ajuns în seara aceea la cârciumă. A căzut într-una din gropile săpate, era deja întuneric, şi şi-a frânt gâtul, mi-a spus tata, bravo, băiete, dacă nu eraţi voi să începeţi, nu mai scăpau bieţii oameni de tâmpitul ăla, să fi văzut, Alois, ce bucurie era în sat, nea Tase, îl ştii pe nea Tase, ăla cu nasul strâmb, l-a lovit unul cu cazmaua peste faţă la CAP şi aşa i-a rămas osul, strâmb, zicea nea Tase uite că acum avem şi cimitir aici, şi şantier arheologic, că doar sunt oseminte în gropi, ia vedeţi, domnilor cercetători, sunt oase de dac, de roman sau de beţivan, nu mai ştii ce să faci după ce termini de citit reclamele din tavanul metroului, privirile fug aiurea prin vagon, atunci când se intersectează o secundă, se zăpăcesc şi se caţără pe geam, ca ultim refugiu, sentimentul acela dulce că mergi cu metroul pe un tronson făcut de tine, de firma ta şi nimeni, niciun pasager nu ştie că tu eşti acela, iar ochii tăi sunt ca ai tuturor, fără sprijin pe drumul întunecat, te vezi pe geamul întunecat şi ştii sigur că e un altul.