Uşa salonului intră ea întâi în salon, când ea o deschise, şi abia după aceea păşi şi ea înăuntru. Nu întârziase prea mult, spera ea, şi îl şi întrebă ce crede despre aşa ceva. El nu îi răspunse nimic până ce nu o văzu apropiindu-se de pat şi până ce nu o văzu aplecându-se asupra lui pentru a se putea uita mai bine la el. Ea făcu întocmai şi se apropie de pat până genunchii întâlniră de marginea lui uşor ascuţită şi se aplecă asupra lui până ochii dădură de respiraţia lui inflexibilă. El părea să doarmă, dar nu dormise niciun pic de când ea plecase să îşi rezolve problemele şi până când abia revenise. O aştepta să se întoarcă şi o aşteptase să se întoarcă în tot acest timp. Ea încercă să trezească o mişcare în el fiindcă nu voia să înceapă să vorbească în plina lui imobilitate. Trebuia să îl facă să se mişte cel puţin în limita nemişcării lui, într-un mod ciudat, cereşti. Simţea foarte bine şi ştia că, până când cerurile sale fizice nu vor începe să se mişte de stele, nici el nu va putea să se mişte în toată întinderea sa, pe care va trebui să o ţină în liniaritatea ei originară. El pricepea acest lucru, dar ea nu îl înţelegea şi pentru că, probabil, nu îl ştia şi nici nu avea de unde să îl ştie. Rămase totuşi la marginea patului său metalic, aplecată asupra respiraţiei sale impermeabile la oxigen, şi ar fi vrut să îi vorbească, dar, de când se întorsese la el în salon, îşi pierduse parcă orice abilitate de a-i mai spune ceva, iar el pur şi simplu părea să se fi blocat cu totul în amnezia lui internabilă. Se întreba în sine cum să continue să îi vorbească când nu mai avea cum, iar el aştepta în continuare ca ea să înceapă să îi răspundă la întrebările amneziei sale conjuncturale. Pluteau una în faţa celuilalt, în privirile lor centrale, şi păreau să nu se mai poată coborî în marginile din care luaseră distanţă.
Văd că ai sosit, îi spuse el în cele din urmă, curbându-şi numai puţin întinderea în dreptul replicii sale iniţiale.
Desigur, îl asigură ea, că am venit înapoi. Nu te-ai fi aşteptat să mă întorc?
Întrebarea ei reverberă în aerul din salon ca o sferă atinsă de liniaritate.
Nu ştiu la ce mă aşteptam, nu ştia el cu sinceritate. Nici de această dată, şovăi el.
Ea ar fi dorit să îl ia de mână şi poate chiar să i-o şi strângă în a ei, probabil la fel cum cerul său fizic i-ar fi strâns în propriul gol stelele, dacă le-ar fi avut, dar se abţinu când îşi aminti că o mai făcuse, dar nu la o margine de pat, ci la una de bancă. Trase în schimb un taburet lângă pat şi se aşeză pe el. Din acel moment putea să îl vadă din chiar unghiul de vedere al patului mecanic, de la aproximativ aceeaşi înălţime ca el şi cam în acelaşi fel. Probabil că nici nu se putuse atât de brusc reîncarna în patul metalic, căruia îi lăsase sub el doar propriul său schelet de fier forjat în stil spitalicesc fiindcă, mai degrabă, îşi însuşise perspectiva lui aparent necredincioasă. Se uita la el cum îşi ţinea întreaga întindere mulată perfect pe liniaritatea patului metalic şi vorbi în continuare până la ultimul răspuns pe care într-un fel poate i-l şi datora.
Nici eu nu ştiu la ce te aşteptai, dar uite că m-am înapoiat, probabil chiar în ciuda ta, reveni ea în discuţia lor marginală.
El ar fi vrut să se dea mai la marginea patului pentru a netezi şi mai bine simetria dintre ei, dar şi pentru a fi mai lângă ea, dar impermeabilitatea lui la mişcare îl opri să iasă din conturul organic pe care propria lui întindere i-l formase în patul metalic. Se mulţumi de aceea numai să ţină cont de marginile mobiliere la care ea era cu siguranţă şi la care el ar fi putut cu adevărat să fie, şi continuă să îi vorbească în aşteptarea tuturor răspunsurilor pe care ea poate într-un fel i le şi datora.
Văd că te-ai înapoiat, îi spuse el din marginea lui de discuţie.
Mă bucur că vezi, îi răspunse ea din marginea unui zâmbet mnemotehnic. Dar să ştii că te înşeli.
În legătură cu ce?
Întrebării lui îi lipsea chiar marginea dinspre răspunsul pe care îl aştepta de la ea.
Noi nu avem margini, îi preciză ea, şi nici nu le-am folosi chiar dacă le-am avea.
Le ce te referi? Nu înţeleg. Şi de ce ai tot timpul obiceiul să deviezi de la subiectul principal?
El părea să fie confuz şi până la marginile ei nu ar fi avut nicio şansă să ajungă dacă ar fi continuat, ca şi ea, în ritmul prezent.
Mă refer la ce te-ai gândit să faci. Crezi că nu am văzut cum ai vrut să îţi străpungi liniaritatea perfectă a întinderii pe care o ai în acest simplu pat de spital pentru a trece mai în marginea lui şi, în consecinţă, mai spre centrul distanţei dintre noi?
Ea îl întrebă astfel ca şi cum distanţa dintre ei nu ar fi acoperită de locul dintre patul în care fusese el culcat şi taburetul în care se aşezase ea, ci de spaţiul dintre limita lui organică şi limita ei inexistentă.
El se fâstâci un pic fiindcă ea îl prinse mişcându-se în nemişcarea lui congenitală şi încercă să se mai limiteze doar la flexibilitatea lui perfect încercuită între vârfurile arcului său de cerc vertebral.
Îmi închipuiam că ai văzut şi încercarea mea nereuşită, dar nu aş fi crezut că şi aşa de imediat, de parcă te-ai fi aflat în centrul ochilor mei şi nu la marginea mea extremă.
Ea îşi dădu seama că taburetul pe care stătea nu e destul de lângă patul în care îşi ţinea el întinderea în perfectă imobilitate şi de aceea se şi ridică de pe el să îi scurteze şi mai impermeabil distanţa de marginea lui extremă, aşa cum îi plăcea lui să îşi numească conturul organic.
Sunt ageră şi în consecinţă nu ţi-am scăpat din vedere niciuna dintre mişcările pe care nu le-ai făcut, îi zâmbi ea probabil ironic.
Înţeleg, observă el atât agilitatea ei oculară, cât şi probabila ei ironie poate că şi fină. Dar să revenim la ce vorbeam înainte de-a pleca, vrei?
Vreau şi nu e o propunere rea, doar că ai pierdut atâta timp în nemişcările tale nelimitate şi nu ai scos mai nicio vorbă de când m-am întors şi în curând va trebui să plec din nou să pregătesc cina. Sunt în tura de noapte, cum de altfel şi sunt tot timpul, şi trebuie să îmi intru în atribuţiile de serviciu. Sper să ne întâlnim la cantină, doar ţi-o fi foame, şi poate o să am ceva timp, după ce îi servesc pe bolnavi, şi pentru tine. Dar va trebui să profiţi de mine când am timp liber şi să nu te mai iroseşti în nişte margini ce îmi închipui că nici nu prea există.
Ea nu îi reproşă, de fapt, că îi cam irosise timpul pe care şi aşa şi-l rezervase cu destulă greutate special pentru el şi pentru amnezia lui ciudat de interogativă, dar nici mulţumită nu putea să fie să fi venit până la el, la atâtea holuri filigranate depărtare de cantina în care lucra ca bucătăreasă, şi să se fi aşezat în marginea lui extremă, pe care ea ar fi numit-o inexistentă, şi să îi fi aşteptat întrebările pe care el le marginalizase undeva în centrul imobilităţii lui naturale, iar el, în schimb, să nu profite în niciun fel de ea. Şi, fiindcă ce abia i-a zis nu era practic un reproş, ci doar un fel de sugestie să nu mai procedeze la fel şi altădată, se ridică de pe taburet şi îl puse de unde îl luase, dintr-o margine de salon, şi vru să îşi ia la revedere de la el, dar nu putu fiindcă el refuză să îşi ia la revedere de la ea şi îi şi explică că i-ar fi imposibil să îi spună ceva aşa de definitiv, când aveau cu siguranţă să se întâlnească din nou chiar la marginea cinei al cărei centru conversaţional nu mai avea de gând să îl irosească încă o dată. Ea zâmbi plăcut impresionată să îl audă spunându-i astfel şi îl întrebă dacă era sigur că va veni, iar el o asigură că da, la fel cum şi ea se ţinuse de cuvânt, şi el se va ţine, şi ea îi mai spuse că o să îl aştepte să vină, iar după toată aceea ieşi pe uşa salonului nu înainte ca ea să intre înapoi în salon.
(va urma)