Dă-te la o parte.
El se dădu imediat la o parte fiindcă o femeie i-o ceruse.
Femeia abia intrase în salon când îşi dădu seama că el nu ieşise nici până în acel moment din toată întinderea patului în care fusese culcat. Îngrijorată, se apropie de marginea patului metalic şi se aplică asupra patului organic, pe care îl cercetă cu multă luare aminte până, încredinţându-se că toate aparenţele lui sunt în regulă, să se apuce să îi vorbească.
Mă recunoşti?
Întrebarea sună firesc în situaţia dată, iar nefiresc părea să fie numai răspunsul pozitiv pe care ea îl aştepta de la el.
Ar trebui?
El îi răspunse cu siguranţă cum ea nu s-a aşteptat, dar perfect normal, în situaţia dată, să fie precaut.
Ea se uită la el şi, în toată întinderea lui, nu zări nimic din care să îl poată recunoaşte. Brusc se simţi ca şi cum ar fi putut să îi vorbească oricărui lui, fără deosebire, şi în consecinţă, de aceea, se mai strânse în ea.
Se pare că nu mă mai recunoşti, admise ea cu greutate.
Înseamnă că ar trebui, deşi nu o fac, pentru că nu pot, ajunse el la această concluzie absolut normală în circumstanţele prezente.
Chiar ar trebui, îi spuse ea strâmtându-i din priviri întreaga lui întindere spitalicească.
Atunci îmi pare rău, regretă el că nu ştie cine este.
Nu face nimic, zâmbi ea cu înţelegere. Trag nădejde, totuşi, că îţi vei putea aminti cine sunt cât de curând. Mă gândesc că doctorii care te tratează vor fi în stare să îţi aducă şi amintirile înapoi de unde le vei fi lăsat.
Parcă ai încerca să îmi spui că mă cunoşti deja, observă el familiaritatea aparent dubioasă cu care ea i se adresa.
Chiar te cunosc, continuă ea să zâmbească de parcă încerca să îi pună în mişcare amintirile cu ajutorul zâmbetelor sale pe care el înainte i le ştia pe de rost.
Înţeleg, se retrase el în locul în care ar fi trebuit să îl împresoare toate amintirile despre ea.
Te cunosc din spital, adăugă ea ajutător.
Din acest spital?
El o întrebă aşa ca şi cum ar fi contat, într-un fel sau altul, spitalul în care l-ar fi cunoscut.
Întocmai, confirmă ea pe un ton jos de zâmbete mnemotehnice.
Înseamnă că am mai şi fost internat, observă el analitic.
Cu siguranţă ai mai fost, îi confirmă ea. Şi, începu să adauge, nu ai fost prima oară aici când te-ai aştepta.
El se uită la ea foarte uimit şi nu înţelegea cum ar fi putut ea să ştie la ce se aştepta el.
Ştii tu când m-aş aştepta şi nu ştiu eu?
Întrebarea lui avea în ea ceva din frustrarea amnezicului pus în faţa propriei lui vieţi străine.
Bănuiesc, se retrase ea în singurul răspuns care ar fi putut să o adăpostească mai bine de suspiciunile sale.
Şi ce bănuieşti?
Întrebările lui următoare păreau să se fi înălţat într-un fel ciudat de cer frustrant, căruia el începuse să îi simtă bolta impermeabil de goală.
Îmi închipui, continuă ea din adăpostul pe care întrebarea lui anterioară i-l crease, că te-ai fi aşteptat să fi fost aici cu foarte mult timp în urmă, de moment ce nu îţi mai aminteşti nici de mine, nici de internabilitatea ta anterioară.
Vorbeşti ciudat, observă el ca şi cum în treacăt.
Aşa vorbeai tu înainte, îi spuse ea.
Aşa… ciudat?
Întrebarea lui prezentă făcu instantaneu notă discordantă şi se detaşă de toate celelalte fiindcă în punctul întrebării sale se ascunse ceva ruşine.
Exact. Dar mă obişnuisem cu felul tău de-a vorbi. Începuse să îmi şi placă. Îl consideram unic, printre alte stiluri şi, poate, de aceea m-am şi simţit atrasă de tine.
El se opri doar un moment, fiindcă voia să o privească mai bine şi să caute în golul din amintirile sale un cât de neînsemnat indiciu în legătură cu ea şi cu cine ar putea să îi fie lui, dar şi fiindcă dorea să revină în punctul pe care el credea că ea îl abandonase, probabil deliberat, al timpului la care s-ar fi aşteptat.
Logic, ai perfectă dreptate, îi spuse el.
Despre ce?
Întrebarea ei părea să nu aibă niciun punct al întrebării, atât de firească dădea impresia să fie.
Când m-aş fi aşteptat eu să fiu prima oară internat aici, decriptă el oarecum criptic.
Logic, am dreptate, consfinţi ea. Şi ilogic?
Nu ştiu, nu ştia el cu siguranţă. Cred că nici nu m-am gândit la timpul în care am fost aici prima dată. Deduc, totuşi, din reacţiile tale că nu a fost foarte de mult, aşa cum ai bănuit că am crezut.
Corect, îi confirmă ea.
Atunci când?
Întrebarea lui ar fi putut foarte bine să îi anuleze amnezia dacă s-ar fi aflat într-un spital magic, şi nu într-unul cât se poate de judeţean şi de blocat în timp.
Chiar ieri, îi spuse ea fără să mai zâmbească în locul amintirilor sale impermeabile la zâmbetele ei.
El era profund uimit şi frustrat că nu ştia de ce tot simţea undeva în înaltul său teoretic un gol pronunţându-se din ce în ce mai vizibil sub forma unui cer ca toate cerurile astronomice, dar totuşi atât de neobişnuit fără nicio stea în susul lui.
Şi ce s-a întâmplat? Şi cum de am ajuns din nou în spital? Şi de ce am fost internat înainte? Şi cât am fost externat? Şi tu cine eşti? Şi eu cine sunt? Şi noi ce însemnăm pentru amândoi?
Întrebările lui continue le-ar fi dorit să se aprindă în stele ca cerul său să nu mai fie atât de impermeabil la ele.
Ea îi zâmbi şi el avu pe moment ciudata senzaţie că ea e persoana care dorea să îl mute în alt bărbat, dar nu putea să fie chiar ea, gândi el logic, şi respinse pe loc ipoteza ca nefondată, pentru că se ştia prea bine că este un bărbat ce nu caută nici aventuri şi nici relaţii serioase prin spitalele în care se putea nici să nu fi fost, dar nu avea decât mărturisirea ei în legătură cu acest amănunt din propria lui viaţă străină şi mai că îi venea să nu o creadă pe cuvânt.
Să le luăm pe rând?
Ciudat pentru el, dar ea chiar zâmbi fericită, ca şi cum întrebările ei multe i-ar fi spus ceva despre adevărata lui identitate.
Eu pun multe întrebări din fire?
Întrebarea lui curentă începu să îi erodeze imperceptibil amnezia în care îl coborâseră cerurile lui două.
Nu aş putea chiar să spun că eşti interogativ, dar cam ai obiceiul să întrebi despre tot felul de lucruri.
El riscă să se abată puţin de la întrebările care îi umpleau cel mai mult amintirile cu goluri semnificative fiindcă momentan se simţea ca un copil de grădiniţă, foarte curios în legătură cu cele mai împuţinate nimicuri. De aceea o şi întrebă despre ce fel de lucruri punea întrebări şi o rugă să nu îi răspundă încă la întrebările sale anterioare.
Şi cam despre ce fel de lucruri puneam întrebări?
Ea se gândi pe moment şi îi spuse că nu îşi aminteşte precis, dar nu puteau fi lucruri prea importante dacă nu îşi putea aminti de niciunul.
Cred că nu puneai întrebări esenţiale, ci doar interesante.
Înţeleg, nu înţelegea el nimic şi se hotărî, dacă tot nu înţelegea nimic din ce ea îşi amintea despre el, să revină la întrebările mai puţin interesante, dar esenţiale.
Se opri pe moment în el şi avu ciudata impresie că golul din înaltul său teoretic, pe care îl numise de foarte curând cer fizic, începea să se prăbuşească din ce în ce mai în susul său, de unde părea să îl piardă pentru totdeauna din privirile interioare. De aceea îi şi spuse, oarecum în criză de timp, să le ia pe rând, dar să nu piardă din răspunsurile pe care avea să i le dea nici chiar unul. Ea dădu din cap într-un mod straniu de familiar că va fi cât se poate de meticuloasă, iar el se dădu încă o dată la o parte, şi de această dată nu doar pentru că era femeie.
(va urma)