Matrioshka

de  Bogdan Mureşanu [România]

for the English version click here

Dacă aveam pumnii mari cât cărămida, dar îi am mici şi moi ca de plastilină, doamne cât îi urăsc!, mă loveam cu ei în cap, direct, fără să mai fie nevoie să mă izbesc de ziduri, de garduri, de mai ştiu eu ce. Ce mă enervează la mine e că, de fapt, eu nu rezist la durere, ba nici să mă uit la sânge nu pot atunci cand e al meu, dar, slavă domnului!, niciodată nu e al meu. Întotdeauna e al lui, numai al lui. Suferinţa e a mea, dar sângele şi trupul ăsta mătăhălos nu sunt ale mele. Mâna tăiată de lamă nu e a mea, lama da, am cumpărat-o de la colţ, pielea arsă de ţigară nu e a mea, ţigările le găsesc pe jos, nici ochii vineţi, mereu umflaţi de lovituri, nici degetele strivite cu ciocanul ori unghiile rupte, nici ele nu sunt ale mele, sunt ale lui, şi le urăsc cât pot. Capul ăsta imens, parcă ar fi al unui cal bătrân, acoperit de o coamă de păr alb gălbui, slinos şi încâlcit, e al lui, dar gândurile îmi aparţin doar mie. Oricât l-aş izbi cu capul de ziduri, tot îmi mai rămân gândurile şi amintirile de dinainte. Îmi amintesc de pildă că eram copil şi mă duceam la bunici la ţară; aveau o mică casă pe uliţa bisericii. În fiecare seară el, singurul vagabond din împrejurimi, trecea pe uliţă, stârnind praful în sus cu paşii lui târşâiţi, îndreptându-se către cimitir unde dormea într-un cavou părăsit. I se spunea Garoiu’ şi era o matahală bărboasă, semănând izbitor cu Sfântul Petru dintr-o icoană pe care bunica o ţinea agăţată deasupra patului ei. Umbla ziua de de colo-colo imbracat in haine rupte si descult, doar iarna purta o pereche de incaltari stalciate direct pe piciorul gol. Tinea mereu la piept o traista in care strangea colturi de paine veche de la sateni sau felurite alte resturi de mancare adunate cine stie de pe unde. Il urmaream cu spaima trecand prin fata portii, in vreme ce se lovea in cap cu niste pumni mici, nepotriviti cu statura lui de parca i-ar fi crescut la marginea bratelor prin cine stie ce accident; atat de tare se lovea incat ma durea sa-l privesc dar ceva ma impiedica sa-mi desprind privirea de la el. In linistea aia a serii, rascolita doar de latratul cainilor, mi se parea ca il aud vorbind, de fapt nu vorbea, ci bolborosea tot felul de sunete neomenesti. Stiam cand urma sa apara pentru ca se auzeau cainii latrand de la celalalt capat al ulitei si in latratul lor descopeream atat ura, cat si frica, o frica care imi intrase si mie in suflet intai, apoi in sange si oase. Imi era atat de frica de el incat tremuram ca varga cand bunica mea imi spunea “te dau lui Garoiu’ daca nu te cumintesti”. Inainte de a ma culca, intorceam icoana cu Sfantul Petru cu fata catre perete, dimineata bunica ma certa si imi spunea ca icoana avea sa-mi apere somnul de visele rele. Stia bunica ca somnul imi era tulburat de unul si acelasi cosmar. Se facea ca era luna plina pe cer si nori de praf se ridicau la cer si o intunecau incet, semn ca el avea sa vina curand. Cainii latrau sinistru si el isi facea aparitia pe ulita, doar ca, in dreptul portii noastre, se oprea brusc din drumul lui catre cimitir. Se posta neclintit de cealalalta parte a ulitei, uitandu-se in curte dupa mine, ascuns pe oriunde as fi fost. Dupa minute bune de asteptare, se misca lent prin norii de praf stravezii catre poarta noastra si pe masura ce se apropia, cateodata drumul lui putea dura si o noapte intreaga de cosmar, simteam ca se petrec tot soiul de lucruri neobisnuite cu trupul meu de copil. Mainile mi se faceau tot mai grele si mai noduroase, fata mi se acoperea de o barba deasa si murdara, mintea imi devenea tot mai cleioasa si gandirea tot mai nelamurita, hainele imi erau zdrentuite si puteau a urina, iar talpile picioarelor deveneau tot mai zdrelite de pietrele ulitelor. Atunci, la capatul noptii, tipam de spaima in somn, trezind-o pe bunica, si in starea aia de semitrezie ma repezeam tremurand la mica oglinda de pe hol unde imi cercetam fata minute bune cu ochii si cu degetele. Ma linisteam cat de cat numai dupa ce ma asiguram ca totul era ca inainte. Bunica imi dadea o cana cu apa si ma culca din nou, inchinandu-mi fruntea pana ce reuseam sa adorm. Dupa moartea bunicii, cativa ani mai tarziu, somnul meu a ramas fará aparare, la voia aceluiasi vis rau.

Intr-o noapte, se facea ca Garoiu’ s-a apropiat de poarta ca si pana atunci, numai ca, pentru prima data, a deschis-o si a intrat in curte. A inchis poarta in urma lui cu cheia iar cheia a aruncat-o departe, in praful ulitei. Se facea ca eram ascuns in magazia de lemne dar in visul meu magazia era de sticla si Garoiu’ putea vedea unde ma aflam. S-a apropiat de stiva de lemne dupa care ma pitisem si m-a prins in imbratisarea lui. De atunci, cand ma uit in oglinda ii vad numai chipul barbos de care imi este atat de teama. Vreau sa-i smulg chipul de pe fata mea. Vreau sa-i indepartez chipul cu cutitul de pe adevarata mea fata. Adevarata mea fata e ascunsa in spatele acestei fete de vagabond murdar, asa cum trupul meu adevarat este prins in colivia acestui trup de suprafata pe care il urasc din tot sufletul. Stiu ca am sa reusesc incetul cu incetul, cu fiecare gaura pe care o dau in pielea lui ajung la mine, cu fiecare taietura pe care o fac pe bratele lui ajung la bratele mele. Un gand nu-mi da pace, totusi. Daca voi reusi sa-l indepartez pe acest Garoiu’ in care sunt prins, nu cumva cineva din adancul meu ma va uri si va vrea sa ma inlature de pe adevarata lui fata si adevaratul lui trup?