O partidă de ceai

de Alexandru Potcoavă  [Romania]

for the English version click here

– Mai doreşte cineva o ceaşcă de ceai cu rom? întrebă Pista.
– Domnule, ne omori cu ceaiul tău! râse tânăra doamnă Kurzweil, de la apartamentul 7, gravidă, dar într-o superbă rochie de seară neagră cu paiete. Lângă ea, slujnica încuviinţă amuzată.
– Şi tot aşa, noapte de noapte! completă Feuerstein, bătrânul evreu comerciant de cereale, de la apartamentul 2, cu imensa pălărie umbrindu-i chipul. Dacă nu ne omoară englezii, piatra la rinichi ne paşte!
– Sau sfârşitul războiului va găsi aici o casă de alcoolici! sughiţă doamna Morvay, de la apartamentul 6, în hohotele celor aproape patruzeci de suflete strânse laolaltă.
– Şi, oricum, cine a mai văzut five o’clock la cinci dimineaţa? continuă Eduard Thomas, de la apartamentul 4, proprietarul unui tux impecabil şi al clădirii.
– Lumea bună, în timpul unui atac aerian de noapte! sugeră Ilona, femeia de servici a casei şi soţia portarului Pista, apărând cu un ceainic plin în braţele groase.
– Atac aerian pe naiba! se strâmbă Coca Nistor, de la apartamentul 1. În fiecare noapte sună alarma de două-trei ori. Şi de fiecare dată până acum băieţii ăia au avut treabă în altă parte. Oricum, nu se poate zice că nu avem o viaţă de noapte palpitantă!
– Mda, sorbi Eduard Thomas din ceaşca lui şi se abţinu să-i dea replica potrivită acelui chiriaş care-şi transformase ilegal locuinţa în bordel şi era convins că îi duce pe toţi de nas, prezentându-şi fetele drept verişoare orfane şi pe numeroşii lor vizitatori ca pretendenţi cinstiţi dar nehotărâţi. Al naibii de nehotărâţi.
Pentru câteva minute, în subsolul casei se lăsă liniştea. În jurul mesei lungi, din scânduri negeluite, locatarii clădirii amuţiră. În lumina palidă a celor câtorva opaiţuri, cele patruzeci de feţe se goliră de veselie. Se plictisiseră de fapt să audă, noapte de noapte, aceleaşi replici, aceleaşi glume care îi făceau să uite sau măcar să ignore zecile de bombardiere care treceau pe deasupra lor la mii de metri cu burţile pline de moarte. Pe când ei, acolo jos, în subsolul cu podeaua de pământ, depindeau de un deget apăsat pe butonul declanşator al trapei bombelor. Aşteptau aşa, îmbrăcaţi în cele mai bune haine, cu o ceaşcă de ceai în faţă, ca moartea să nu-i prindă singuri şi în pijamale, după cum spusese odată tânăra doamnă Kurzweil, prima de regulă la acest bal.

*

– De data asta se întâmplă! ţipă Adel Halle, împingându-le în adăpost pe maică-sa şi pe fiică-sa.
În subsol se stârni panica.
– Ce se întâmplă? încercă Thomas să calmeze spiritele.
– Se întâmplă! murmură Adel, albă ca varul. A luat foc cerul!

*

Ca deobicei, Adel Halle ţâşnise din pat de cum auzise alarma aeriană. Se chinuise apoi minute bune să o încalţe şi pe maică-sa, bătrâna Adél Lanyi, în timp ce fiica ei, Juliana, le striga pe amândouă din holul apartamentului să se grăbească. Dar ce să se grăbească? Oricum dormeau gata îmbrăcate în hainele de oraş, cu pantofii aliniaţi lângă pat. Bătrânei i se umflaseră însă picioarele, aşa că nu fu ceva uşor să-i tragă încălţările. După asta, văduva Lanyi dăduse buzna în bucătărie, să-şi ia o linguriţă.
– Lasă, Maman, că nu aruncă ăia cu confeturi! o trăsese spre uşă Adel Halle.
– Pentru ceai, ziceam… îngăimase maică-sa.
În timp ce coborau scările, cerul afară se luminase ca ziua, dar într-un portocaliu ireal. Erau paraşutele luminoase aruncate de aviatorii englezi ca să le arate ţintele de la sol. Imediat, bombele incendiare, ca nişte creioane lungi de o jumătate de metru şi cu miez de fosfor în loc de grafit, se înşirară ca o dâră de foc în urma păsărilor zburătoare.
Cele trei femei ieşiră în curtea interioară, fugind aplecate spre aripa din faţă a imobilului, unde la subsol se afla adăpostul antiaerian improvizat. Îl preferau pe acesta, era mai aproape şi probabil mai sigur decât celălalt. Celălalt, pe care îl construiseră în parcul vecinilor, la Tuşi neni în curte. Bărbaţii săpaseră acolo o tranşee adâncă, blindată cu uşi de dulap şi tăblii de pat adunate de la toţi, peste care răsturnaseră un metru de pământ. Pentru construcţia aceasta, Adel Halle renunţase la placa din mijloc a mesei din sufragerie, care astfel nu va mai fi niciodată de 12 persoane. Va rămâne de 6, la fel cum saltelele unora vor dormi pe podea iar hainele altora vor cădea pradă sigură moliilor, în dulapurile lipsite de apărare. Şi asta pentru că, la cel mult o lună de la terminarea lui, adăpostul din pământ, ros temeinic de ploaie, apă freatică şi şobolani, s-a prăbuşit în sine însuşi mai temeinic decât cu ajutorul acelora care acum scăldau noaptea în lumină chimică.
Prima bombă şfichiui aerul chiar deasupra celor trei femei, aterizând pe un balcon fără să explodeze. O alta străpunse acoperişul clădirii de la stradă, oprindu-se la etajul doi. A treia nimeri în spatele lor, în curtea fabricii de ciocolată. Incendiul ei cuprinse şi secţia de ambalaje. În lumina vâlvătăii, câţiva muncitori se repeziră cu găleţi de nisip. Apa nu ar fi ajutat la nimic Dimpotrivă, ar fi înteţit flacăra fosforului de o mie de ori.

*

– Se întâmplă! se prăbuşi Adel Halle pe podeaua subsolului.
Thomas şi Pista se grăbiră să o ridice iar Ilona îi stropi faţa cu apa rece dintr-o căldare. Ceilalţi ciuliră urechile. Degeaba, nu reuşeau să distingă nimic din ce se întâmpla afară. Fumul pătrunsese pe sub uşă, îi ustura, dar atât. Scăpaseră. Iar sunetul sirenelor îi anunţă peste un timp că atacul se încheiase. Ilona umplu ceştile încă o dată, în timp ce Pista îşi făcu curaj şi ieşi afară. Se întoarse curând, cu un zâmbet chinuit.
– Domnule Thomas, incendiul de la fabrică a fost stins!
– Asta-i bine! şopti Eduard Thomas.
– Doamna Morvay, o bombă v-a căzut pe balcon!
– Dumnezeule! se cutremură femeia.
– Din fericire, a căzut în lada de gunoi şi nu s-a aprins! Lada era plină şi bomba nu a avut oxigen să ardă.
– Dumnezeule! izbucni doamna Morvay într-o cascadă de râs isteric.
– Să mă mai reclamaţi data viitoare la domnul Thomas că nu vă golesc lada de gunoi la timp… rânji Pista.
– Niciodată, niciodată! sări doamna Morvay să-l îmbrăşişeze pe omul în şorţ. Acesta însă continuă:
– Iar dumneavoastră, doamna Kurzweil, va trebui să vă împrospătaţi garderoba!
– Poftim?! Dar cum vă…
– Dacă vă spun că aveţi o bombă englezească de 50 de kilograme în dulapul de haine, mă credeţi? Nici asta nu s-a aprins, altfel trebuia să vă schimbaţi şi mobila!
Subsolul se zgudui de râs.
– Dar, reluă Pista imperturbabil, dacă doriţi spectacol, poftiţi cu mine!
Locatarii adăpostului deveniră atenţi. Îşi lăsară ceştile şi îl urmară pe portar în aerul calcinat al nopţii. Pista îi conduse în stradă până la primul colţ. Ochii se măriră de uimire. În capătul de perspectivă, la nici un kilometru, flăcări de zeci de metri înălţime se hrăneau din gara Timişoarei.
– Ce frumos arde! exclamă Juliana. Acum îl înţeleg pe Nero!