Obosise cumplit. Niciodată în viaţa lui nu mai vorbise atât. Şi limba în gură îi sărăcise. Saliva i se ridicase în cerul gurii formând un cer de apă în care simţise fulgurant o stea verde clipocind în spaţiul mai strâmt aşa decât al uscatului ei cer congenital. Închise ochii pentru un moment să se asigure că nu i se pare şi cu adevărat văzu pierduta stea verde bătând cu putere saliva înaltă cu razele ei udate. Broboane de sudoare îi marcară fruntea cu semnalmentele unei febre neaşteptate. Se simţea cald în tot trupul şi avea impresia că întregul său cer organic, sau poate numai temporarul său cer din cerul gurii, îi ardea în întregime ameninţând să piară pentru totdeauna, dar în frisoanele fierbinţi prin care trecea nu îşi mai putea da seama că numai unul dintre cerurile lui putea să ardă şi să rămână, iar celălalt nu putea nici să ardă, fiindu-i contrară natura, dar nici să rămână nu îi era posibil, cu existenţa lui cam prea tranzitorie.
Pe moment ea nici nu băgă în seamă că el nu era bine, fiind chiar absorbită în ce aproape aflase, ca să mai fie şi atentă la ce se întâmpla în jurul ei. Şi, deşi nu îl slăbise deloc din ochii minţii, care nu văd nimic din tot ce percep, între timp uitându-se la el exclusiv mintal, nu îl văzu cum se umezeşte pe dinafară şi cum pe dinăuntru arde intens, ca şi cum unul dintre cerurile sale i s-ar fi mutat în exteriorul fiinţei, iar celălalt i-ar fi rămas în interior. Abia când el nu mai spuse nimic şi pauza dintre ce terminase deja de spus şi ce încă nu apucase să spună se lărgise impermeabil de mult, îşi întoarse şi ea privirea din minte şi o fixă la locul ei în retine. Şi îl văzu cu adevărat fiindu-i rău şi îl întrebă oarecum îngrijorată ce i se întâmplă şi el ar fi vrut să îi spună totul, dar cerul din cerul gurii îi urcase toată saliva la el şi el nu mai avea cum să vorbească, iar cerul său organic i se aprinse atât de intens, încât stelele lui verzi nu îi mai aduceau aminte cum să ştie a mai vorbi. Îi spuse din ochi, singurii din care mai putea încă să comunice, că unul dintre cerurile sale îl amuţise, băltind prea tare în susul lui, iar celălalt îl tâmpise, fiind în susul său prea incandescent şi de şi aceea tot ce încercase să îi mai spună, fie despre acea zi până la urmă internabilă, fie despre condiţia lui actuală, se făcuse apă şi foc pe vorbele lui nespuse încă. Probabil că ea înţelese ce ochii ei îi transmiseră fiindcă îl ajută să se aşeze pe un scaun pentru a-l scuti de orice alt efort şi îi controlă temperatura cu dosul palmei care, în urma controlului ei exclusiv senzorial, se umezi de transpiraţia de pe fruntea lui. Cântări din ochi câte grade febra lui bruscă ar putea să aibă şi se pare că destul de multe de fapt fiindcă, în procesul examinării senzoriale, ea îşi roti ochii în orbite de mai multe ori. Ştiind că el nu mai poate vorbi în niciun fel, nici chiar din ochii pe care, de oboseală sau de durere, şi-i închise, ea preluă întreg controlul asupra lui şi nu îl mai întrebă deloc ce are sau ce simte sau ce vrea şi se hotărî să îl ducă negreşit la spital, unde doctorii, pentru că o mai făcuseră o dată, aveau şi cu această ocazie să îl rupă din cerurile lui cu unul mai multe decât niciodată.
(va urma)