mamiferul negru adulmecă tristeţea
să faci poezie pe marginea prăpastiei ca şi cum
orice cădere în gol ar repeta la nesfârşit
aceeaşi schizofrenie sălbatică
aceeaşi fâlfâire cu iz rânced a aripilor
aceeaşi mireasmă de insomnie nevrotică
ce ţi se cuibăreşte sub piele sub unghii printre firele de păr
aceeaşi nedumerire cu gleznele umflate
sunt momente când orice vis evadează dimineaţa
prin gratiile străvezii ale pleoapelor
când toţi gardienii publici moţăie pe scaunele şubrede
şi nu faci absolut nimic nu spui nimic
gestul de a riposta rămâne inert ca o manuşă tricotată
într-un anotimp rece
aruncată la groapa de gunoi a oraşului
rămâi imobilizat în jovialul scaun cu rotile
rămâi imobilizat în propria dâră de viaţă
peste drum doar mamiferul negru adulmecă tristeţea
ca un sâmbure de caisă ascuns în pumn
multă vreme am crezut ca singurătatea e un fel de broască ţestoasă
“sur le pont d’Avignon
L’on y danse, l’on y danse
Sur le pont d’Avignon
L’on y danse tout en rond”
fredona copilul cu mâinile întinse spre cer ca ţi cum ar fi uitat acolo
un zâmbet răzleţ
prin care treceau ritmic aşchii bolnave
unde emotia-şi făcuse locaş
în dimineaţa aceea ca o senzaţie de pasăre oarbă
pentru că rămăsese doar senzatia ca un gol bine înfipt în stomac
cu ghearele răsfirate mirosind a tristeţe şi a carne arsă
scurma haotic în pământul din faţa casei
unde printre crengi şi cârlige de rufe jubilau cuplul de pisici fericite
în care mai puteau crede doar naivii
cu buzunarele ticsite de iluzii cu aromă de mentă
şi turma de bivoli năvălind în somnul său ca o eşarfă neagră la gâtul
providentei lăsa urme adânci pe pământul din fata casei
lăsa urme adânci pe obrajii palizi
ca nişte roiuri de viespi în călduri
multă vreme am crezut că singurătatea e un fel de broască ţestoasă
ascunsă în carapacea unui vârstnic samurai
un fel de tăcere cu mâinile legate la spate
o sperietoare din câlti şi zdrenţe cu ferestre galbene prin care poţi privi lumea
doar cu un singur ochi
asa cum face un copil într-o duminică stinsă
multă vreme am crezut ca moartea e un patruped cu labe păroase
dând buzna în ţarcul meu plin de vise
un fel de căţea melancolică adulmecând dragostea prin umbrare
multă vreme am crezut că zâmbetul unui copil nu e decât
un înger ce zboară pe coama unui zeppelin întotdeauna dinspre sud
şi niciodată singur