Ion D. Sîrbu – eternul deţinut

de Anca Mănăilă

„Mare revelaţie a literaturii noastre de după 1989”,  Ion D. Sîrbu reuşeşte, în Jurnalul unui jurnalist fără jurnal să scrie, viu şi dureros despre starea acută de detenţie a poporului român în anii regimului comunist, acoperind cu însemnările sale în special sfârşitul anilor ’80, reprezentând, astfel, cum bine remarca Dan C. Mihăilescu, „suprema (deocamdată) răzbunare a libertăţii de spirit autohton pe experimentul comunist hărăzit acestei părţi de lume”, şi „una din puţinele surprize literare ale epocii postrevoluţionare”. Aceste rătăciri eseistice ce au în spate experienţa comunismului şi a închisorilor comuniste, cu multiplele lor trimiteri la variate lucrări istorice, politice, sociale, de istorie a religiilor şi literatură, se constitue într-o „amară meditaţie segmentată în aforisme despre condiţia noastră în <epoca de aur>, trecătoare şi în epoca balcanică, definitivă ”.

Ne întrebăm, aşadar, cine este figura care se ascunde în spatele acestor pagini de jurnal…Mare admirator al lui Blaga, suţinător al lui Gorbaciov, acest „copil teribil” în care vede o mare promisiune şi a cărui evoluţie o urmăreşte cu asiduitate, Ion D. Sîrbu pare, ca temperament, un ciclotimic : este când apatic, un I.D. Sîrbu pe care l-a cuprins urâtul şi paralizia intelectuală („toate organele mele de curiozitate, informaţie, contradicţie şi opinie sunt atrofiate definitv şi iremediabil ” mărturiseşte la un moment dat), un însingurat şi un tăcut care se consumă „fără fum şi fără să acuze vreo durere fizică” (deşi deseori, se simte strigătul omului şi scriitorului care se vrea auzit), când un revoltat,un anti-steinhardtian care mustră cu ironie un popor român care moare fără să îşi dea seama şi pentru care ţara a ajuns „un bal schizofrenic” şi „bâlci al delirului” şi a cărui agresivitate acidă este surprinzător de puternică : „ La fiecare rând – deşi, de astă dată scrie împotriva curului pe care l-a lins cu artă, entuziasm şi cinism – se simte curva, porcul, trădătorul ” afirmă despre un om de litere care îi stârneşte dezgustul. Ion D. Sîrbu este, însă, înainte de toate, un mare intelectual şi gânditor, un „detectiv pe cont propriu al legăturilor cauzale”, un talentat teoretican şi practician al metaforei, dar mai ales, o personalitate flexbilă şi adapativă care nu numai că a ştiut să asimileze toate noutăţile din orice domeniu dar şi să le treacă atent prin sita intelectualului. I.D. Sîrbu pentru care pronumele noi îl înlocuieşte pe eu, esteun modest, pe alocuri antisemit şi şovin, dar şi o victimă a fricii, în special a fricii de propria-i intimitate şi autenticitate : „(Să nu alunesc spre formula de jurnal intim şi personal: sper că cititorul prezumtiv al acestor însemnări îşi dă seama că toate persoanele cu care stau de vorbă sunt de fapt personaje din romanele mele, simple ficţiuni ale singurătăţii, parteneri de dialog ai monologului meu.Până şi Olimpia…)”. Nu în ultimul rând, un bufon, un histrionic, care, înspre final, îşi încheie jurnalul cu o plecăciune teatrală şi afirmă cu nonşalanţă : „ Refuz să explic de ce acest al doilea volum din Jurnalul uni jurnalist fără jurnal îl intitulez roman politic, tocmai datorită faptului că, fiind prin structură un prozator realist, am o sentimentală slăbiciune pentru misterul şi simbolica lumii în care trăiesc şi scriu ”  sau, cum frumos formula Dan C. Mihăilescu : „histrionic şi sucit, tolerant dar fără cruţare, actor obsedat de regie, sceptic, dar plin de elanuri, bufonul Sîrbu de Isarlâk nu e acasă decât în exil” Şi de ce nu, „ un fel de semifabricat, de auto-kietch sau hibrid stass ” , un Victor Petrini, un personaj a cărui viaţă s-a scris înainte de a o trăi.

Dincolo de toate acestea, există o latură a lui I.D. Sîrbu mai puţin discutată şi poate mai puţin vizibilă şi aceasta este cea a încarceratului, ipostază dublă în sensul că putem identidica două tipuri de deţinut: pe de-o parte, deţinutul la propriu, cel care a fost închis în temniţe comuniste pentru omitere de denunţ, şi cea a deţinutului figurativ, încarcerat în comunismul care transformă cercurile sale existenţiale în celule carcerale.Mihai Dragolea remarca din acest punct de vedere: „În jurnalul lui Ion D. Sîrbu se găseşte o excepţională confesiune şi însemnare a celor petrecute de un intelectual în închisoarea noastră cea de toate zilele; pentru că aici grilajul nu izolează o încăpere, nici măcar un oraş, ci o ţară întreagă, un popor trăind după gratiile dictaturii comuniste – iată ce cumplită realitatea conţine Jurnalul unui jurnalist.Autorul e chiar prea discret cu întâmplările din puşcăria prin care a trecut. În cazul lui Ion D. Sîrbu, detenţia propriu-zisă este numai un reper în înţelegerea detenţiei generale, a surogatului ieftin de libertate administrat atâta timp de dictatură. De aici culoarea cenuşie a paginilor, amărăciunea şi durerea din mai toate însemnările.” Referirile directe la perioada petrecută în închisoare sunt foarte rare şi trebuie, de obicei, căutate în subtilităţile textului. Când apar, sunt de obicei exemple menite să sublinieze erorile sistemului sau să exprime atitudini generale, de genul „mila mea faţă de călăi şi victime (în egală măsură) nu mai era decât ruşine pură, ruşinea cea mai umană şi inumană calitate”. Autorul nu este interesat de a pune pe hârtie amintirile sale din detenţie (deşi, mărturiseşte la un moment dat, aceasta e recurentă în visele sale), ele fiind reduse la un foarte scurt „6 ani de chinuri, bătăi, foamete, muncă, umiliri nesfârşite”. Singura figură din detenţie rememorată este cea a lui Enoiu, iar recreerea mentală a figurii marelui anchetator nu are nicio urmă de ranchiună, autorul reînviind, ironic, un Enoiu filozof: „Distinsul meu anchetator, căpitanul Enoiu, îmi explica „ştiinţific” : <Crima, cât timp se încadrează în politic, nu e nici o nelegiure şi nici un păcat. E doar una din metodele prin care supunem şi guvernăm>”

Cea de-a doua ipostază a autorului se conturează pe tot parcursul celor două volume ale jurnalului : I. D Sîrbu este un încarcerat printre românii care au renunţat demult să mai fie liberi într-o ţară care aduce tot mai mult a temniţă comunistă. România sub comunism nu a mai rămas decât o ţară în care „ ţăranul s-a latronizat, intelectualul e preacurvit, dăscălimea şi clerul au ajuns simpli proletari-cerşetori ai Cuvântului ”, o ţară de oameni „castraţi”, apatici („am pierdut, aşadar,, clorofila stării noastre de graţie”), miopi, pătrunşi de o „pasivitate masochistă”, bolnavi de cancer, a căror religie s-a secătuit şi ai căror preoţi au devenit „maimuţele propagandiştilor oficiali”, o ţară în care timpul s-a oprit iar lipsa de justiţie a făcut ca oamenii să intre în „ nepăsare şi nemişcare cosmică”. Poate cea mai plastică exprimare a situaţiei ne-o oferă „nea Vasile” : „<Maşina asta a noastră – îmi vorbeşte în dodii nea Vasile – nu are nici frână , nici faruri şi nici marş-arier. Şoferul e nebun –dar nu poate fi schimbat şi nici oprit din mersul său înainte şi în sus.Ca să nu-l supărăm trebuie tot timpul drumului să-i dăm dreptate, să-l lăudăm şi să-i cântăm în strună. >”. Această atitudine a „târârii pe burtă în faţa stăpânilor”, urmare a unei „rapide otomanizări a moravurilor şi stărilor sociale” explică şi de ce Craiova este Isarlîk, iar ţara un spaţiu în care gesturile cotidiene sunt „generalizarea bacşişului, ploconului, peşcheşului, apariţia vizirilor şi paşilor, a scimenilor şi ienicerilor, mazilirea şi căftănirea, târârea pe burtă în faţa slăvitului sultan şi al sultanei valide etc ”. Această „viziune pesimistă despre destinul civilizaţiei noastre (reminiscenţe din Spengler” este, însă „situată într-un amplu context filozofic, e dublată de acutul simţ psihologic al prozatorului de vocaţie pentru individual concret cu laşităţile şi capitulările sale dar şi cu înălţările şi adiamantinele lui purităţi”. În cel de-al doilea volum autorul pune mai mult accentual pe universal însă nici acesta nu reprezintă salvarea căci pentru această lumea secătuită religia este război iar „ Istoria (care e Timpul oamenilor şi al omenirii) se comportă ca şi când ar fi un boldezer căruia nu-i pasă de noi”. Rezultatul este o stare de greaţă existenţială ca efect al dezamăgirii profunde pe toate nivelurile: „Obosit de geniul românesc al trăncănelii, I.D. Sîrbu era mereu pe urmele adevăratei transcendenţe, obsedat – ca şi celălalt fost simpatizant al stângii interbelice, Dr. Petre Pandrea –  de figura paradoxală a lui Hristos („a definit, fizic şi metafizic, tot ce putea fi mai dumnezeiesc în omul-OM”), sătul de pendularea istoriei româneşti între arhetipurile atât de populare ale irosirii („Păcală şi Tândală”), dezgustat de religia civilă a socialismului („un fel de Aleluia vecină cu iadul”), uluit de moartea satului românesc (unde „prostul funcţionează pe banii statului”), oripilat de colectivismele ritualice ale totalitarismului politic („la noi numai curul se schimbă, limbile rămân aceleaşi”), degradarea ideologică a limbii (care invită astfel la „greşeli de ortografie morală”) ”.  Există şi spaţii de refugiu, dar acestea toate aparţin trecutului (cel mai des pomenit fiind Feleacul şi Blaga ).

Nu rareori I. D.Sîrbu se joacă cu opera sa, se angajează într-o relaţie ludică cu textul şi, implicit şi cu cititorul. Jurnalul său este fie definit direct, fiind când „un fel de <hybris> gazetăresc între foileton de duminică şi nota marginală”, „filozofare literară” sau chiar „roman politic” fie raportat la o serie de negaţii: „nu sunt nici literatură (deşi am citit că ar exista şi o <literatură reflexivă>) şi nici filozofie. Nici critică şi nici meditaţie sau jurnal interior. Nici sociologie şi nici măcar politică gazetărească”. Spaţiul non-ficţiunii  este teritoriul în care îl descoperim pe adevăratul Ion D. Sîrbu: „atunci când îi scrie unui prieten sau îsi notează ceva în jurnal trăieşte din plin libertatea ameţitoare a exprimării. Se simte, într-o asemenea situaţie, atât de liber, încât trece cu uşurinţă de la un subiect la altul, expeditiv, concis, fără să mai alunece în dezvoltări obsesive. În acelaşi timp, eliberat de obligaţiile autorului de beletristică – personaje, epică etc. – se plimbă dezinvolt de la o extremitate la alta a registrului stilistic, fiind cu egală vervă liric, patetic, sarcastic, solemn, familiar, savant, popular s.a.m.d.”. Un lucru este, însă, destul de evident: autorul manifestă o frică inconştientă faţă de propria-i subiectivitate, evitând pe cât posibil, autenticitatea şi ficţionalizându-se. Astfel, se explică dialogurile în care se angajează cu propriile-i personaje (cum este cel cu Mefisto, personajul din „Lupul şi catedrala”), precum şi mărturisirea, chiar dacă indirectă, a acestui proces de literaturizare a vieţii: „Candid îi mărturiseşte Olimpiei : <Eu mi-am povestit viaţa de atâtea ori – tebuind de fiecare dată să mitn puţin – încât acum nu mai ştiu nici eu care e adevărul. Pentru mine, viaţa nu e, nu mai poate fi deloc aceea pe care am trăit-o de fapt – ci aceea pe care am visat-o, am gândit-o, am creat-o eu. Şi această viaţă nu tinde spre adevăr şi istorie, ci spre poveste, mit sau literatură. >”. Dacă în primul volum eul se ascunde în spatele consideraţiilor eseistice, în al doilea volum autorul pare să se apropie cu paşi şovăiori de propria-i intimitate. Această fugă de sine este compensată, în schimb, de o poftă incredibilă de discuţii care acoperă o gamă extrem de variată de domenii: de la literatură, filozofie, politică, sociologie, istorie la teme mai particulare, pe care le abordează recurent, cum ar fi dictatura, dictatorul şi mutaţiile acestora, societatea secătuită, sărăcia cotidiană, frica şi manifestările ei şi polemici literare. „Spirit oral”, I. D. Sîrbu are o nesecătuită poftă de comunicare şi o face în „formula democratică a <discuţiei>”  în care „aforismul tinde spre <moment > şi schiţă”. Autorul are vocaţia filozofiei: „se cuvine a sublinia că perspectiva lui Ion D.Sîrbu e generalizator-filozofică. Un amănunt în aparenţă derizoriu sau pitoresc nu e sesizat pentru <culoarea> lui, ci dincolo de superficia detaliului, autorul surprinde o semnificaţie metafizică”. Însemnările sunt organizate în pasaje ce se aseamănă cu mici tratate de filozofie, încheiate în concluzii dense, aluzive şi brodate cu figuri inegalabile, „multă gândire în pilde, adică primitivă, adică poetică; o continuă trepidaţie lirică” şi utilizarea cu mărinimie a ironiei, „arma cu care mă apăr când scriu” (cum însuşi mărturiseşte). Prin scris, I. D. Sîrbu nu doar comunică dar se şi eliberează de frică, scrisul având un rol de catharsis („o lungă experienţă de viaşă interioară şi exterioară m-a învăţat cum că tot ce nu se poate spune doare şi tot ce nu se scrie, nu poate fi uitat!” afirma în al doilea volum). Mai mult, identificându-l pe autorul din spatele acestor pagini, identificăm o întreagă generaţie pe cale de dispariţie: „Scriindu-le, mi-am educat raţiunea, obligând-o să se exprime clar, scurt şi precis, comunicând celor ce vor veni după mine tot ceea ce – în urma unei vieţi anoste şi a unor lecturi dezordonate – mi s-a oferit ca idee, cuvânt sau poveste. Mi-am conservat şi întărit liberatea interioară, depistându-mi obsesiile, combătând letargia, disperarea şi foarte desele invitaţii la sinucidere. Pe undeva, dacă ele ar fi citite împreună cu proza mea de bătrâneţe, un anume portret al meu, şi al generaţiei spirituale de care aparţin, s-ar putea desprinde ca din ceaţă sau peşteră”. Un alt aspect pe care-l remarca şi Marin Sorescu în Postfaţa, deja citată, la al doilea volum, este faptul că lipsa totală a obsesiei publicării, a nevoii de audienţă, ceea ce-i transformă lucrarea într-un „strălucit spectacol de idei desfăşurat în faţa unei săli goale”, spectacol care ia forma unui monolog în care autorul adoptă,din când în cînd, şi vocea altor personaje: „Este vorba de realista şi tiranica Olimpia, soţia lui, de Sommer, eşantion de gândire rabinică, de Napocos, care nu este altcineva decât Lucian Blaga. Scriitorul însuşi, desemnat prin voltairianul nume Candid, gândeşte la scenă deschisă, corectându-şi cu francheţe unele teorii, descoperind pe loc etimologia surprinzătoare a unor cuvinte, lansându-se furibund în formularea unor paradoxuri în serie, practicând demonstraţia prin reducere la absurd, lăsându-se în voia unei torenţiale gândiri asociative.”

Cea mai elocventă explicaţie la ceea ce realizează I. D. Sîrbu în aceste pagini de jurnal ne este oferită de autor însuşi: „<Nu mai am memorie – am doar câteva amintiri pe care le conserv cu grijă şi la a căror înfrumuseţare lucrez neobosit>”. Marin Sorescu oferă şi el o variantă frumoasă la această mărturisire: „Încercări de definire în timp şi spaţiu. Sunt ziceri obsesive, care se înalţă, cad şi iarăşi se caţără spre lumină cu sforţările unuia de-a trece peset un zid înalt. Ritm gâfâit, încordare aprigă. Se simte îndârjirea disperată de a se menţine în lumea spiritului. După aceea vezi resemnare şi eşuare în melancolie. Cartea e dramatică şi tristă ” . Jurnalul unui jurnalist este jurnalul unui sfârşit, un sfârşit de an şi un sfârşit de viaţă : „Spre deosebire de jurnalele <clasice>, care îşi iau ca unitate de măsură ziua, luna, anul şi se întind de cele mai multe ori pe mari perioade de timp, însemnările lui Ion D. Sîrbu sunt un jurnal de noapte (scriitorul ne atrage de mai multe ori atenţia asupra acestui amănunt), scris în ultima parte a vieţii (e jurnalul unei vârste deci) şi pus sub semnul iernii, căci primele trei părţi ale celui dintâi volum se intitulează, pe rând: Iarna unu: 1983-1984, Iarna doi: 1984-1985, Iarna trei: 1985- 1986 ”

Bibliografie:

Cozmeanu, Robert,     Ion D. Sîrbu vs. Victor Petrini în Rocultura din 6 august 2009 pe www.rocultura.ro

Dragolea, Mihai,         Jurnalul unui domiciliat forţat, în Vatra, nr. 1, 1992

Enescu, Radu,              Vremea dispreţului în Familia, seria V, anul 27(127), nr. 11 (315), noiembrie 1991,

Mihăilescu, Dan C.,      Literatura română în postceauşism, vol. I. Memorialistica sau trecutul ca re-umanizare, Editura Polirom, Bucureşti, 2004

Neamţu, Mihail,            I.D. Sîbu, Jurnalist fără jurnal, 2005 în Antiteze, 4 ianuarie 2007, pe www.grupareaaproape.wordpress.com

Sîrbu, Ion. D.,                Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, vol. I-II,  Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1991

Simion, Eugen,               Romanul eseistic în Literatorul, nr. 38-39, 1992

Sorescu, Marin,              Postfaţa la Ion. D. Sîrbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, vol. II, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1991

Ştefănescu, Alex,            La o nouă lectură: I.D. Sîrbu în România literară, nr. 26, 1999 pe www.romlit.ro