Cine alege literatura proastă?

(cronica nihilistei)

de Cristina Nemerovschi (Morgothya)
Motto: “şi nu-mi pasă de oamenii pudici cu gheare lungi, care vor să mânjească ce nu înţeleg/mi-s indiferente toate preconcepţiile lor, toate fricile, toată ura nemărturisită”
[Ştefan Bolea, ţie însumi, Gothic, Herg Benet, 2011]

Citeam în urmă cu vreo două săptămâni, cu oarece stupoare, că un volum de poeme semnat de un autor român a fost respins de un juriu al unui concurs literar pe motiv că este, ei bine, pornografic. Dacă într-adevăr este sau nu pornografic un volum de poezie, asta e o discuţie mai lungă şi în cele mai multe cazuri menită să rămână fără o concluzie – fapt cert în cazul de faţă, din moment ce până şi juriul care a respins cartea pe acest motiv a ajuns mai târziu să afirme că volumul nu este de fapt pornografic, ci “are doar un limbaj obscen”.

Nu am început însă în mod întâmplător cu acest exemplu. Argumentul “nu-mi place pentru că are un limbaj obscen”, este destul de des întâlnit, din păcate, şi de cele mai multe ori nu este ceea ce pare. Există, să admitem, şi cititori cu adevărat pudici. Este însă, mai ales, o modalitate comodă şi cuminte de a respinge ceva ce este dificil de aprofundat; este un fel de formă fără fond, din partea criticilor şi a cititorilor, care preferă să critice ambalajul, fără a mai face efortul să descopere şi să evalueze conţinutul pe care-l acoperă acesta.

Din aceeaşi pe drept blamabilă comoditate, mulţi cititori nu doar că se mulţumesc cu literatura proastă, facilă, nesolicitantă, dar par să şi-o dorească cu orice preţ, să o caute şi s-o încurajeze pretutindeni. Astfel de cititori preferă din start poeziile cu rimă şi cu teme prietenoase pentru că, citind astfel de opere depăşite, glumeţe şi călduţe, se lasă purtaţi de beţia cuvântului şi se complac în a nu mai căuta nimic dincolo de sensul acestuia, care, de altfel, le şi scapă. E aproape banal să spui că resping ce nu înţeleg dar, în continuare, la fel de valabil. Deşi sunt conştienţi că violenţa şi urâtul există în viaţa oricui, nu vor să citească despre lucrurile astea într-o carte, pe motiv că “literatura e altceva”. Cititorii fricoşi nu vor să privească în faţă – fără o perdea cât mai deasă care să înfrumuseţeze totul, în acelaşi fel în care au învăţat că ochelarii de eclipsă le protejează ochii – mizeria naturii umane; nu vor personaje “urâte” în literatură, din teamă că s-ar putea regăsi atât de bine în slăbiciunile acestora. Vor lumi de vis, vor zâne şi feţi-frumoşi, pentru că încă n-au ajuns – şi probabil nu vor ajunge niciodată – în acel moment de luciditate în care te priveşti drept în ochi, aşa cum eşti, în care îţi asumi tot ceea ce eşti.

Literatura adevărată are şi personaje urâte, şi a avut dintotdeauna.

E drept, nu este tocmai uşor să stabileşti criterii după care să decizi, în calitate de critic sau de simplu cititor, valoarea unei opere literare. Dar poate că ar trebui să acordăm cu toţii mai multă atenţie discuţiilor asupra acestor criterii, decât să ne pierdem în amănunte penibile, cu ar fi limbajul obscen sau violenţa “revoltătoare” a unor scene din scrierile în proză.

Cititorii adevăraţi şi pasionaţi nu vor lecturi facile şi reconfortante. Tot aşa cum nu sunt adepţii unor trăiri plictisitoare, monotone, gri, la fel şi în literatură sunt dispuşi să accepte provocări. Nu vor cărţi despre care să fie uşor să vorbeşti. Nu apreciază cărţile rezumabile într-o frază. Sunt dispuşi să urmeze autorul prin locuri pe care nu le-au mai vizitat până acum, periculoase poate, inconfortabile poate. Apreciază chiar şi biciuirile acestuia, şi ironiile acestuia, şi batjocura, zeflemeaua, la un moment dat, dacă intuiesc că, la final, se vor întoarce din acest trip ceva mai complicaţi, mai neîmpăcaţi, dispuşi să afle, să ştie şi să cucerească.

Pentru restul, există Harry Potter şi Vrăjitoarea din Portobello despre care, apropo, se zice că era româncă.