Pentru un ateism ambiguu

de Ştefan Bolea

„Mouth of worship leader say, «We wash clean this child, born into the bogus faith of a false prophet. The misguided lies of a dead Mohammad or Buddha or Hindi.» Say, «In this immersing, let this child die and be reborn in the name of the one true everlasting Lord.» Say, «Let this death be not in vain, but may this tiny child arise in perfect union with Jesus Christ…» From embedded water, read lips of worship leader, ears of operative Magda decipher only, «Death … die … death …”
[Chuck Palahniuk, Pygmy]

S-a mai remarcat asta, dar merită din nou observat că legătura dintre Dumnezeu şi biserică nu e nemijlocită. Dacă eşti atent, vezi că ţin de sfere diferite. Ceea ce înseamnă că: a) dacă eşti ateu, nu trebuie să te simţi ameninţat de biserici. Biserica poate fi şi locul tău, pentru că nu este direct locul lui Dumnezeu. Sugerează divinitatea, face o trimitere la ea (dar o indicaţie care trece de la o categorie la alta); totuşi, sfera bisericii este reprezentată mai exact de: 1. banii cu care s-a construit; 2. arta cu care a fost ridicată (în unele domuri catolice aerul este aproape vizibil); 3. puterea pe care a simbolizat-o (putere pe care azi o deţine televizorul); 4. putere care trimite la munca de spălare a creierului („educaţia”, propaganda) şi autoritatea paternală a celor care în numele Domnului predică intoleranţa, fanatismul, superstiţia, pe scurt minciuna în faţa unui public îmbătrânit, dar aflat în plin minorat. b) fundamentala idee gnostică din filmul Stigmata: Dumnezeu este în biserica, ce eşti tu, deci nu ai nevoie de o clădire fizică externă sau de o religie: Dumnezeu (-l personal) este acolo unde rodeşti tu. Nici măcar nu trebuie să fii creştin ca să ai un Dumnezeu (personal).

Dezvoltări: c) creştinii nu pot să înţeleagă simţul moral ateu. Văzut prin lentilele lor de contact, un ateu este distrugător: infanticid, violator, antichrist, reptilă, blasfemator, nihilist, satană, metalist, profanator. A echivala ateismul cu satanismul ţine de o ignoranţă cu totul specială. Este ca şi cum ai spune că 0 = – (zero = minus), asta dacă suntem generoşi, şi-i atribuim religiozităţii un plus. d) Veneraţia unui crucificat (a unui trup lapidat, zdrobit, biciuit, străpuns, călcat în picioare) sau ideea unei alte lumi sunt 1) anhedoniste şi 2) contraproductive. Pentru că nu sunt hedonist şi apreciez puţină asceză, voi trece peste partea cu trupul (deşi cine spune mai bine socrate decât porc n-a suferit niciodată de foame şi de frig). Totuşi, trupul este de o mie mai important decât sufletul, acesta din urmă nefiind mai mult decât un apendice, la care se poate renunţa uşor. Creştinii spun altă lume, ca să-şi anestezieze teama că totul poate dispărea într-un minut. Cu toate acestea, până nu accepţi moartea, nu trăieşti. Ai o singură şansă: dacă o ratezi, eşti mort înaintea morţii. Un fel de posibilitate a imortalităţii există, aici şi acum, dacă în această mascaradă nihilistă, viaţa ta are sens. Altă lume? Suflet > Corp? Aceste enormităţi îşi merită locul la recycle bin-ul istoriei. Cine crede aşa ceva, poate găsi mângâiere în „faptul” că death is not the end şi că Dumnezeu este prietenul special, care te ghidează prin tunel, asta dacă sistemul său de evitare constantă a adevărului este performant. O singură îndoială şi totul se clatină: totuşi, e bine că alţii ne închid ochii, ne toarnă otravă în urechi, ne dau somnifere.

Cine este azi treaz? Mai degrabă lupul care stă la pândă, decât turma care se face că nu-l vede. Oricum ar fi, religia mea, în cazul în care există, este protestatară.